Sa luam citeva elemente care i-ar putea indigna pe unii mai scortosi: festivalul a avut loc intr-un bar, printre butoaie de whisky si vrajitoare atirnate pe pereti, iar publicul putea sa bea si sa fumeze in timp ce asista la lecturi. Scriitorii invitati – sase romani si sapte americani – stateau amestecati printre oameni si interveneau, pe rind, pe o scena amenajata ca pentru un stand-up comedy. Si, in ciuda acestor elemente “neserioase”, mi s-a parut ca a fost una dintre cele mai serioase manifestari culturale la care am luat parte. Mai mult, ca doar prin prezentari de genul acesta poti pastra vie legatura dintre scriitori si public, poti arata ca literatura produsa in singuratatea autorului, odata scoasa in luminile rampei, e capabila sa devina un adevarat spectacol public.
Mai rar – cum ar fi proiectul de lecturi de la Muzeul Taranului Roman, de exemplu – am vazut lucruri asemanatoare si in Romania, insa la noi am impresia ca tonul intilnirilor cu publicul e dat de manifestari de tip “parastas”, in care atit autorii, cit si criticii care stau in fata publicului (cu morga de rigoare) se chinuie sa prezinte literatura ca pe o materie stiintifica, serioasa, elitista precum fizica cuantica.
Multa vreme (dupa ce am lucrat in domeniul PR-ului de carte) mi s-a parut ca scriitorii romani nu sint deloc interesati de promovare, ca marea majoritate se considera genii carora le e suficient sa scrie pentru a fi perceputi ca atare. Usor-usor, lucrurile s-au schimbat. Autorii au invatat rolul promovarii, institutiile de profil au incercat sa o puna in practica. Din pacate, cu totii au continuat in mare parte sa neglijeze elementele de spectacol pe care le presupune aceasta.
Vrem-nu vrem – si manifestarea din New Orleans mi-a reconfirmat asta –, un adevar simplu e de recunoscut: pina cind prezentarea literaturii nu va fi transformata intr-un spectacol (si pentru asta nu-i suficient aportul institutiilor, ci si al scriitorilor), literatura in sine nu va iesi din zona marginalului, nu se va intilni cu mult-doritul public larg.