De ce ti-ai schimbat numele din Napoleon Helmis in Nap Toader?
O iau mai de departe. M-am nascut intr-un sat din judetul Olt, Topana. Tata a fost presedinte de CAP. La nasterea surorii mele, foarte fericit ca are o fata, s-a imbatat si a fost pedepsit, dar, fiind un foarte bun specialist in pomicultura, a devenit specialistul fermei pomicole. Mama a fost multi ani vinzatoare la MAT (magazinul universal al satului), dupa care a devenit contabila. La virsta de 12 ani, pentru ca ai mei au considerat ca baiatul lor cel mare trebuie dat la scoala in Bucuresti, m-au trimis spre adoptie unor rude din capitala. Era, la momentul respectiv, singura formula ca eu sa pot trece granita judetului Olt, care devenise stat in stat. Sora lui Ceausescu era inspector-sef la Inspectoratul Scolar si exista un fel de circulara interioara in judet ca toti copiii care sint un pic mai rasariti sa fie blocati in judet si sa se duca la liceu in Slatina.
Ca sa se impiedice exodul creierelor…
Exact. Eu am plecat din familia Toader. Parintii mei se numesc Toader. Unii tarani de la mine din sat si-au dat copii spre adoptie doar ca sa ajunga la Pitesti, in judetul Arges. Mi-am pastrat acum numele pe care il am in acte, dar am urmat o motivatie dubla. Pe de o parte, am considerat ca e un fel de datorie de familie sa imi port primul nume cu mindrie (ceea ce nu inseamna ca nu iubesc si numele de Helmis), iar pe de alta parte, pentru ca sint expus public si atrag asupra mea anumite critici care pot sifona brandul Helmis, am ajuns la concluzia – impreuna cu familia Helmis – ca e bine sa-l lasam in pace.
Dar ce s-a intimplat, ai facut prostii?
N-am facut prea mari prostii. Nu vreau sa dau exemple acuma, dar daca vine unul si ma face PRM-ist, securist – un critic de film sau un cineast –, eu nu pot sa-l bat, sa-i dau un pumn…
Te-a facut cineva PRM-ist si securist?
Da. Stii de ce nu pot sa-l bat si sa-i dau un pumn? Pentru ca ma numesc Helmis.
Dar de ce nu ti-ai spus Toader de la primul film?
Nu mi-am pus problema. La Italiencele, primul meu lungmetraj, inca nu expusesem public numele de Helmis. Am vazut care e efectul, ei au vazut care e efectul si atunci ne-am hotarit sa-l lasam in pace.
Cum a fost primit Nunta in Basarabia la Chisinau?
Foarte bine. Extraordinar. S-a aplaudat pe intreg genericul de final, iar a doua zi – eu n-am mai stat, dar mi-a spus producatorul –, la ora 18 sala era plina si biletele vindute, iar la proiectia de la ora 20 au mai pus scaune si printre rinduri. Cineva a spus despre film ca e naprasnic. M-a amuzat epitetul. Publicul obisnuit aplauda in timpul filmului si pe genericul de final. Aceasta reactie entuziasta din Basarabia nu se compara cu reactiile de la nici o alta proiectie in avanpremiera din Romania. E bine ca se intimpla asa. Aveam unele ezitari – nu ca mi-ar fi fost teama –, dar in perioada asta, pina sa lansam filmul acolo, am facut niste proiectii-test si unele reactii erau de genul: “Nu-mi place filmul pentru ca face misto de basarabeni”.
Si asa e?
Nu e asa. Ironizez comportamente determinate de prejudecati si de intoleranta, dar nu ironizez popoare.
Publicul basarabean n-a luat-o ca pe o ironie, nu?
Nu. E un procent. Unu la suta zice asa. Dar nu poti multumi pe toata lumea si nu toata lumea intelege ca nu faci apel la o intreaga comunitate, ci la relele din comunitatea respectiva.
Cum ai ajuns la aceasta poveste?
Treptat. Eu m-am casatorit acolo, in 1999, numai ca in timpul nuntii nu constientizam ca o sa fac un film despre asta. Pe de alta parte, incercam sa fiu obiectiv si sa vad tot ce se intimpla in ansamblu, pentru ca era o experienta noua, extraordinara pentru mine. Ei fac nuntile dupa un anumit ritual, dupa un anumit scenariu in care combina ritualurile stravechi cu modernitatea.
Puteai fi obiectiv la propria nunta?
Meseria de regizor te obliga sa fii obiectiv chiar si in astfel de momente. Deci in timpul nuntii nu m-am gindit o secunda ca as putea face un film despre o nunta in Basarabia, dar, cu timpul, povestioara asta s-a cristalizat in mintea mea (sa nu va asteptati totusi sa vedeti nunta mea pe ecrane!) si a ramas printre povestile pe care le spun uneori ca pe niste pilde. Dar in 2007 intrarea Romaniei in Uniunea Europeana a insemnat pentru mine – si fara sa exagerez – mutarea Cortinei de Fier – care nu mai era de fier, ci de plastic – pe granita de est a Romaniei.
Adica nu mai puteau oamenii sa circule liber, cu buletinul, dintr-o parte intr-alta a granitei, cum eu fusesem la socrii mei de mii de ori pina atunci si cum ei venisera pe la mine, prin Romania. Dintr-odata, rude apropiate nu se mai puteau vizita atit de usor si nu numai ca nu se mai puteau vizita atit de usor, dar trebuiau sa stea si la coada zile in sir pentru o viza sau un pasaport. Eu intram fara viza, dar ei stateau la rind. Am inceput sa ma infurii si am spus ca, intr-un fel sau altul, e o radacina de Cortina de Fier aici si ca oricind – daca se vor intimpla conflicte – aici se va pune Cortina de Fier. A venit Voronin care a pus sirma ghimpata si, treptat-treptat, lucrurile s-au inasprit, s-au intarit – asta in decurs de un an de zile. Si atunci am realizat ca povestioara asta cu nunta unui roman in Republica Moldova, in contextul in care e o frontiera europeana aici care delimiteaza noua Europa de fosta URSS, pe un teritoriu care e si de o parte, si de alta populat de romani, poate deveni subiect de film si, in orice caz, ceva important de spus daca nu lumii, atunci Europei in orice caz.
Si de aici?
De aici am scris un prim draft cu care m-am dus la colegul meu de generatie Dan Ratiu, ajuns producator la Timisoara. Mi-am spus ca al doilea film al meu o sa il fac cu colegii de generatie. Nu mai intru intr-un sistem care ma stringe in menghina si, daca voi fi mutilat pe platoul de filmare, macar sa fiu mutilat de unul de-al meu. Ei, nu s-a intimplat asa. Lui Dan Ratiu i-a placut subiectul, a simtit o oarecare miza acolo si am intrat in concursul CNC, in 2006, cistigind in acelasi lot cu Supravietuitorul si 432. Proiectul a intrat in dezvoltare la Cine Link, la Sarajevo, unde ne-am intilnit cu un trainer sirb, dupa care ne-am apucat de pregatirea filmului. Nu am gasit foarte multi bani. Trebuia sa filmam numai in Basarabia. Producatorul delegat Dan Burlac, pe care eu il numesc ingerul de aur, a gasit in timpul pregatirii un jurnalist luxemburghez care vindea vinuri prin Transnistria si iubea cinematograful, si i-a spus: “Daca vrei, baga si tu niste banuti in filmul asta”. Si el a bagat 100.000 de euro.
Devenind coproducatorul luxemburghez. Cit a fost bugetul?
Ei spun 500.000 de euro.
N-a fost mult.
Nu, dar se fac filme si cu 30.000 de euro.
E adevarat, dar ati filmat in alta tara si ati avut, din cite am inteles, o productie destul de complicata.
A fost o nebunie, o aventura intreaga. Nu stiu exact ce s-a intimplat in contabilitati, finante si cecuri, dar stiu ca toata pelicula filmului in super 16mm expusa pleca in cutii, linistit, sub scaunul soferului care dadea zece leuti moldovenesti la granicer si o ducea la Kodak. N-am vazut dailies-urile decit o data sau de doua ori. In primele doua zile m-am speriat foarte tare si le-am cerut producatorilor o camera VHS ca sa arat la intoarcerea in Romania ca eu totusi am filmat in Basarabia – daca se intimpla ceva cu pelicula. Din fericire, n-a fost cazul.
Cum au pregatit ei locatiile si filmul nu stiu. In orice caz, uneori aveau mari greutati. Aveau nevoie de paza ca noi sa putem filma. La un moment dat am avut un incident cu un batrinel simpatic si alcoolizat, etnic rus, care tipa ca ocupantii romani sa plece, ca de ce trebuie sa vina romanii sa ne filmeze noua nuntile. Spatiul acela nu e chiar atit de simplu. El uneste energii care uneori sint contrarii. De aici rezulta conflicte. Apoi, cum au negociat, cui au dat banii, de exemplu, ca sa pot filma pe banala cale ferata moldoveneasca, nu stiu, dar a fost o mare nebunie. Pina in ultima clipa nu s-a stiut daca vom filma sau nu o secventa foarte importanta din film.
Ati avut multe locatii?
Da, iar asta a fost o greutate in plus. Cind ai un film cu multe locatii, multe personaje si bani putini esti la limita si iti trece glontul pe linga urechi. Am tras 1:2. Ce nu iesea din doua duble, la revedere. N-aveam timp in primul rind, pe urma, n-aveam nici bani.
Cite zile de filmare ati avut?
22. Dar la 22 de zile de filmare cu 20 de locatii, innebunesti. Faci trei locatii intr-o zi. Oricum, n-aveam pelicula decit de 1:2. Da, ti-e frica sa te inhami la asa ceva, dar asta ne e meseria. Pe de alta parte, e si o mare provocare. Oricine stie sa faca film cu bani. Noi, romanii, incercam sa exploram un nou cinema…
Autoritatile de acolo v-au sprijinit?
N-am avut nici un contact cu ele. Eu am zis saru’ mina ca ne-au lasat in pace si n-au trimis KGB-isti pe urmele noastre sa vada ce filmam. La un moment dat s-a zis ca trebuie sa schimbam scenariul pentru ca nu putem sa-l dam oficialitatilor de la Caile Ferate cu titlul Nunta in Basarabia. Trebuie sa fie Nunta in Moldova. OK, am zis, nu e nici o problema. Important e sa terminam. De-abia la final am vazut un baiat suspect prin holul hotelului, care se interesa de noi.
Ati aplicat la un grant de productie din Basarabia?
Nu exista asa ceva. Uite, de exemplu, un baiat destept si cu mintea limpede, coleg de-al meu de serviciu (n.r. – Nap Toader e lector la UNATC), Paul Negoescu, a zis: “Spune-le celor de acolo sa propuna filmul la Oscar din partea Moldovei”. Eu nu ma gindisem la asa ceva.
Dar se poate? E un film moldovenesc?
E un film produs totalmente acolo, dar cu bani mai ales romanesti si cu o echipa mixta, dar predominant moldoveneasca. Moldovenii au incremenit cind au auzit de Oscar. Nu indrazneau sa se gindeasca la asa ceva. Aveti un for…
N-au propus niciodata un film la Oscar.
Nu stiu sau, mai bine zis, nu indraznesc sa se gindeasca la asa ceva. Au Uniunea Cineastilor care era data in strada zilele trecute pentru ca se vinduse cladirea. Societatea de acolo e atomizata. Noi sintem bine – avem structuri, avem jurii, foruri, CNC.
Cum i-ai gasit pe cei doi actori principali?
Pe Vlad Logigan il mai vazusem intr-un scurtmetraj si apoi intr-o piesa de teatru. Stiam ca e un lider al generatiei sale. Imi placeau chipul lui carismatic, pasul lui, atitudinea. Un fel de Klaus Kinski in miniatura – asa ii ziceam eu pe platou. Iar pe Victoria Bobu am gasit-o printre studentele basarabene de la noi din scoala pe care le urmaream, adica vazusem doua piese de teatru cu examenele lor. Pe cine era sa iau daca vroiam sa vizualizez traiectoria unor adolescenti zvapaiati intr-un teritoriu periculos? In general, actorii sint cunoscuti datorita televiziunii, nu cinematografului – ceea ce presupune alt tip de expresie de care eu ma apropii mai greu. Si, daca tot exista descoperitori de talente, hai sa punem si noi mina, macar la capitolul actori de film, sa improspatam generatiile ca sa fie diversitate. Daca obosim privind acelasi actor in 10.000 de filme si care, saracul, e si obligat sa devina manierist, ii facem si lui rau, ne facem si noua.
Care scena din film iti place cel mai mult?
E cea care ma emotioneaza – venirea veteranului din Afganistan, Senia, la nunta, insotit de alaiul sau de veterani. Intra cu acordeonul si cinta un cintec moldovenesc.
Si care scena a fost cel mai greu de filmat?
Cea din tren. Nici n-am reusit s-o filmez intreaga. Era dimineata pe la ora 4, lumea era naucita, obosita. Statea sa explodeze bomba. Si am filmat-o 1:2. Uneori am tras si 1:1.
Cit de autobiografic e filmul? Ai folosit situatii exact asa cum le-ai trait?
Da, dar nu sint chiar ca la mine. De exemplu, scena de la statuia lui Stefan cel Mare, unde tin ei momentul de reculegere. E un obicei acolo. Dupa Eliberare s-au mutat de la alti idoli la statuia lui Stefan cel Mare si, cind faci o nunta, trebuie sa mergi sa depui un buchet de flori si la domnitorul Moldovei. Am fost si eu acolo, normal, numai ca la mine nu s-a intimplat cum se intimpla in film, unde se tine momentul de reculegere. Si la mine nimeni n-a ironizat pe nimeni, ba chiar ne-am distrat putin vazind ca la baza statuii era o coroana de flori de la presedintele Turciei. De altfel, si turcii recunosc autoritatea lui Stefan cel Mare. Acum vreo sapte ani Guvernul Romaniei a cerut sabia lui Stefan cel Mare inapoi si turcii n-au vrut s-o dea. Ne-au facut doar un duplicat.
Socrii tai ce au spus despre film?
Ei stiau ce se intimpla in scenariu. Cind eram cu el in productie am stat mult de vorba cu socrul meu, poetul Dumitru Matcovschi, pentru ca a trebuit sa iau citeva poeme din opera lui sa le introduc in film. Sint citeva poeme foarte importante – ma rog, pentru familia noastra, pentru Basarabia –, si mi s-a parut interesant sa le imortalizez. Tata socru n-a putut veni la premiera filmului pentru ca in acelasi timp avea si premiera unei piese de teatru scrise de el, asa ca a aminat filmul pentru alta zi. Dar a venit mama soacra.