Pina acum, cind scriu acest text, nu am reusit sa vad decit trei spectacole si sa citesc prezentarea unui proiect, The Ballet of Sam Hogue and Augustus Benjamin, deocamdata work in progress, pe care Raul Maia (portughez stabilit la Viena) si Thomas Steyaert (belgian, lucreaza in diverse colturi ale lumii, in Europa, Australia si Africa) il vor prezenta pe 10 octombrie la Muzeul National de Arta Contemporana.
O nota comuna pe care am sesizat-o este ca in dans se vorbeste din ce in ce mai mult. Uneori, cu sens si umor, ca in How Heavy Are My Thoughts de Ivana Muller, alteori mult, degeaba si lipsit de subtilitate, precum in Contrast Ratio de Massimo Gerardi. Un alt punct comun ar fi intoarcerea – ironica, din fericire – la obsesii mai vechi, precum de ce sa dansez, cum sa o fac, cum ma raportez la public.
“You are an actor, you are payed for it! Eat her!”
Spectacolul care a deschis, pe 1 octombrie, eXplore dance festival este Monkey Sandwich, al companiei coregrafului belgian Wim Vandekeybus, Ultima Vez, un spectacol foarte nou, la Bucuresti fiind una dintre primele sale reprezentatii. As scrie ca titlul spune totul despre acest spectacol: ca intr-un monkey sandwich – am cautat si eu pe Google si am aflat aceasta reteta de sandvis dulce pentru copii, cu piine, unt de arahide, ciocolata (poate si miere) si banane, o imbinare, din punctul multora de vedere, aproape perfecta – in spectacolul Ultima Vez/Wim Vandekeybus imaginea, sunetul, miscarea, decorul trebuie sa dea imbinarea perfecta. Eu am vazut a doua reprezentatie de la Bucuresti, de dupa deschidere. Asa ca, inainte de a intra in sala, am tot intrebat in dreapta si in stinga. “Filmul e foarte bun”, am auzit, sau “Mie mi-a placut foarte mult”, sau “Interesant si foarte complex”, sau “Prea mult, prea multe simboluri”, sau “Nu mi-a placut, dar deloc! “. Dupa mine, acea imbinare (aproape) perfecta nu prea iese si, din pacate sau din fericire, filmul care ruleaza timp de aproape doua ore in paralel cu ceea ce se intimpla pe scena domina aceasta din urma parte. Intr-adevar, Wim Vandekeybus este obsedat de a spune povestea. De fapt, ar fi mai potrivit sa scriu Povestea, asa, cu “p” mare, pentru ca in spectacolul acesta multitudinea de simboluri, nu dintre cele mai subtile, ne atentioneaza ca ar fi bine sa cascam ochii pentru ca in fata noastra se deruleaza chiar Sensul Sensului. Filmul incepe cu aproximativ jumatate de ora inaintea scenei, iar acest inceput este de altfel si cel mai bun moment al spectacolului, pentru ca pune sub semnul intrebarii chiar ratiunea artei, mimarea realitatii si dezideratul comun multor artisti contemporani – nu doar dansatori – de a oferi publicului o halca de realitate. Este memorabila replica regizorului de teatru care ii urla unui actor: “You are an actor, you are payed for it! Eat her! “. Acesta trebuie sa-si manince partenera, asa spune rolul. Nu stim daca o va minca, dar tot vom vedea o femeie mincata pina la urma. La urma, cind nu prea mai ramine nici urma de ironie si sintem intr-o ditamai padurea de simboluri.
Daca scrie dans, dans sa fie
Ivana Muller ia si ea dansul mult mai putin in serios. Punctul de plecare pentru How Heavy Are My Thoughts este neseriozitatea intruchipata: se schimba greutatea creierului in functie de cit de light, respectiv cit de heavy sint gindurile noastre? Cintareste el, creierul adica, mai putin daca avem fantezii erotice si mai mult daca ne gindim la moartea celor dragi? Ce urmeaza dupa aceste intrebari este surprinzator si tonic: oameni de stiinta (un fizician, un psiholog, un psihiatru, dar si un instructor de trambulina) care comenteaza pro sau contra, artista care se supune la tot felul de experimente trasnite si Bill Aitchison care prezinta spectacolul sub forma unei conferinte, cu slide-uri, documente atasate, indicator, costum si atitudine asortate. In acest timp, artista – ni se spune si ni se si arata “live” – isi continua cel mai recent experiment, stind in miini si privindu-ne, pe noi si lumea, de jos in sus.
Despre Contrast Ratio nu o sa spun prea multe, decit ca aplauzele entuziaste de dupa m-au facut sa ma gindesc daca nu cumva oamenii asta isi doresc de fapt: sa nu fie surprinsi – scrie dans pe afis, atunci sa ni se dea dans, iar nu concept!
Galerie foto
