– Fragment –
Capitolul al patrulea
Seara se deschide launtric, iar timpul se intoarce inapoi cu o masura fecunda
Intr-o simbata, tot prin octombrie 1988, cind am venit in permisie, m-am intilnit la noi acasa cu unchiul Mihai, care a facut armata la cercetasii de cavalerie. Facuse frontul de rasarit si mersese calare pina in Gruzia. Mi-a povestit multe despre cum a luptat el in linia intii pe frontul acela. Mi-a zis:
— Armata de azi e o elita in comparatie cu armata pe care am facut-o noi!
Cum asa, il intrebasem eu, cum o elita, cind vedeam foarte bine cite probleme sint?
— E o elita, insistase unchiul Mihai, pentru ca azi amindoi bocancii pe care vi-i dau sint de aceeasi masura.
La asta se gindea el intii. Adevarul e ca armata de la paturi si bocanci incepe si oricine ar crede orice altceva n-a priceput nimic din masinarie.
Si toate masinariile sint asa. Ia, de pilda, nava amiral a imaginarului nostru, inamicul intern numarul unu, Steaua Bucuresti. Ce masinarie impecabila, gloria infanteriei noastre, care a torpilat Barcelona in apele sale teritoriale si ne-a facut sa ne imaginam ca sintem in lumea intii. Adica noi, romanii, sintem in linia intii. Abia asteptam finala Cupei Campionilor Europeni, in primavara lui 1989. Eram sergent de acum, eram in ultimul ciclu al armatei, simteam apropierea verii si a liberarii din cazarma. Credeam ca e imposibil ca Steaua, cu Hagi si Lacatus in forma maxima, sa nu-i faca arsice pe cei de la Milan. Asa credeam. E adevarat ca nutream o admiratie secreta pentru Milan si ca talismanul cel mai pretios pe care-l detineam acasa era un fanion rosso-nero, pe care-l agatasem in camera mea, deasupra patului, dar in seara aceea era vorba de altceva. Steaua reprezenta patria. Milanul era o chestie supranationala, o abstractiune creata de capitalul international, cu Rikaard si Gullit si Van Basten ca stafidele intr-un cozonac italian, iar de partea cealalta ai nostri, o echipa Steaua care arata exact ca plutonul nostru, romani cu doi unguri si un sirb, exact asa e realitatea noastra, cum sa nu tii cu ei? In seara aceasta, pentru citeva ceasuri, Steaua chiar a fost tara, iar Hagi a fost singurul ei profet. Se stie cum s-a terminat toata istoria, Steaua a incasat o bataie monumentala cu patru la zero. Dupa meci, m-am dus pe casa scarilor, acolo unde se tine drapelul unitatii, si am plins de furie si neputinta pe intuneric. Un minut. Singur. M-am uitat la steag ca la o aratare careia ii sint inchinat dinainte de a ma naste si pentru prima oara am avut sentimentul ca, asteptind de la bucata aceea de stofa miracole, vreau mai mult decit se poate.
De fapt, nici un steag nu are putere singur. Drapelele au putere abia atunci cind tu faci ceva in numele lor. Cind ingenunchezi sau cind speli chiuvete in numele patriei, la ordin, steagul nu inseamna mare lucru. Dar, daca drapelul te impinge sa faci ceva, atunci lucrurile se schimba. E precum nebunia care ii da putere nebunului, din brat slab il face supraom.
De atunci, s-a schimbat lumea.
E o alta lume.
Dupa-amiaza de 25 decembrie 1989. Nimeni nu stie unde e Ceausescu. Trecatorii ne intreaba pe noi, ultimii patru ramasi in filtrul din fata Bibliotecii Americane, unde e Ceausescu.
In jurul meu, pe strazi, de acum, drapelele patriei au stema decupata. Steagul nu mai e acelasi. Stema comunista a fost decupata si de acum reprezentarea heraldica a patriei include o forma de a spune nu, mai importanta si mai consistenta decit afirmatia de dinainte. Cit a trecut de atunci, de la finala umilitoare dintre Steaua si Milan? Doar citeva luni. Dar a trecut o lume, sintem o lume mai tirziu. Sint in mijlocul strazii si s-ar parea ca fac parte din ceva util Revolutiei, un filtru de trafic care se poate transforma oricind intr-o baricada, intr-o reduta, in ceva util cauzei. Da, bineinteles, Jos Ceausescu, din toata inima mea, dar parca n-as fi de acord intru totul cu idei ca Jos Steaua sau Jos Dinamo, pentru ca una e sa scapi de Ceausescu si alta e sa scapi de simbolurile cu care el se inconjurase si care sustineau in imaginarul nostru ceva mult mai inalt decit persoana comandantului suprem.
Ce lume era aceea?… Pe ce se sprijinea? Pe tot ce e mai adinc inradacinat in noi.
Pe data de 1 decembrie 1988 am fost incolonati cu totii si, alaturi de alte plutoane, am marsaluit spre amfiteatrul unde, in zilele lucratoare, fanfara repeta in aer liber ore in sir marsurile militare pe care se efectuau defilarile. Fanfara aceea, cu plutonieri imbracati in hainele Securitatii, plutonieri muzicanti, cu aerul lor inconfundabil de virtuozi ai tarafurilor provinciale, arata suprarealist. Adica nu ti-ai fi imaginat ca muzicantii aceia poarta petlitele albastre ale Securitatii. Dar, in ziua aceea, ei nu erau acolo.
Am primit ordin sa ne asezam pe banci. Erau ude. In noaptea dinainte plouase si lemnaria nu se uscase. Era un amfiteatru de forma dreptunghiulara, care ar fi putut servi si de teren de baschet, daca n-ar fi fost prea mic. Nu erau cosuri sau porti, deci nu era conceput pentru sport. Poate pentru astfel de intilniri in aer liber, pentru un efectiv mai mare decit cel care-ar fi incaput in sala noastra de clasa.
Am asteptat acolo vreo zece minute bune, fericiti ca timpul trece si ca, in loc de asta, nu sintem alergati fara rost prin padure. Era liniste, desi se auzeau susoteli. La un moment dat un locotenent a racnit: liniste acolo.
Atunci a aparut maiorul Balcan, cu aerul lui intunecat si fruntea ingusta, cu niste foi in mina. Pe vremea aceea era seful intendentei, adica loctiitorul comandantului pe probleme de logistica, administratorul general al bocancilor, camasilor si foilor noastre de cort. M-am mirat sa-l vad pe el investit cu aerul de maestru de ceremonii, tocmai pentru ca auzisem ca era investigat pentru o lipsa din gestiune, ceva descris in soapta de cineva drept cea mai mare gainarie a secolului, o schema care includea furt de paturi pe care el ar fi incercat sa o prezinte drept o neglijenta in serviciu. El era seful magazionerului care, doua saptamini mai tirziu, avea sa fie degradat pentru povestea cu taxa pe bocanci pierduti. Maiorul acesta fusese desemnat in dimineata aceea sa fie vocea patriei.
El era omul care ne astepta la usa cantinei si, dupa ce alergasem cite sase ore prin zloata, innoroiati si asudati, urla la noi sa ne asezam mai repede la masa, cu tavile noastre de aluminiu in miini, cerindu-ne ca o grupa de zece militari sa se aseze simultan pe bancuta la comanda, neaparat racnita, asezati! El era cel care ne ajuta digestia racnind la noi continuu, transformind micul dejun, prinzul si cina in momentele de maxima tensiune ale zilei. Mai repede, idiotule, mai repede, auzeam in fiecare clipa. Nu parea sa aiba pace pina nu ne insulta cu o frecventa incredibila. Cu el acolo, cazarma devenea lagar, mai cu seama ca prea putini dintre cei care se aflau acolo isi doreau sa se afle acolo. El era cel care urla la noi la spalator, atunci cind era ofiter de permanenta, ridicind presiunea pina la nivelul cel mai intens al isteriei, mai repede, militarule, mai repede, mai repede. Mai repede cu ce scop? Soldatii se incadrau in program. El era cel care ne cerea ca pe coridor, prin fata usii comandantului, acolo unde aveam dormitorul, sa ne deplasam numai alergind, chiar si atunci cind podeaua era proaspat spalata si arata ca un patinoar. El era cel care ne cerea sa marim viteza la alergare atunci cind reveneam de la instructie si el era cel care era pregatit sa pedepseasca intregul pluton daca nu era salutat cu pas de defilare, cum li s-ar cuveni generalilor, daca aveam nefericirea sa trecem pe linga el pe alee.
In dimineata de 1 decembrie, fara nici o introducere, a urcat cele trei trepte spre podiumul destinat vorbitorului si a inceput sa citeasca textul pregatit dinainte. El l-o fi scris? Sau o fi fost dat de cei de la Comandament? Judecind dupa limbajul de lemn, de un patriotism cazon bine intepenit in lastarisul ideilor innodate, probabil ca era opera lui. Imi aminteam titlul. Ziua de 1 Decembrie, sarbatoare a tuturor romanilor. Mi-am amintit imediat de mausoleul de la Mateias, acolo unde sint evocati eroii cazuti in apararea Carpatilor in fata armatelor net superioare ale Imperiului Austro-Ungar. Pentru asta murisera ei? Ca sa le fie comemorata jertfa pe tonul acesta grabit, foarte grabit, in lectura unui hot de paturi care abia asteapta sa-si termine litania? Caci maiorul Balcan alerga atunci cind isi citea cu ton monoton si ultraaccelerat compunerea dactilografiata la doua rinduri. Ceea ce ma deranja cel mai mult nu era faptul ca jertfa militarilor de acum sapte decenii era elogiata de un hot, ci expedierea monocorda menita sa sustina acest elogiu, tonul care arata ca nu-l intereseaza sa onoreze jerfele din perioada primului razboi mondial, ci sa scape de vreo sarcina trasata de sus. Daca l-as fi crezut capabil de asta, as fi fost convins ca asist la cea mai impresionanta bataie de joc la adresa ideii de natiune pe care cineva ar fi putut-o imagina vreodata. Dar maiorul nu era preocupat de nuante. El avea de executat sase pagini in cincisprezece minute si, futu-i mama ei de situatie, le-a executat, nu s-ar putea spune ca nu. Nu-i pasa deloc de parerea celor de fata. Nu ea era importanta. El era maior, asta e tot ce conta, pe cind cei doua sute de oameni pietrificati pe bancile ude ale patriei erau simpli soldati, victime peste timp ale unirii de la 1 decembrie 1918. Scrie in program ca sa se conferentieze. Da-i in coarda ma-sii, o facem si pe asta. Cam asa a sunat. In timp ce el citea, am realizat ca, la dreapta mea, colegii mei de grupa Arpad si Iosca stau mai impietriti decit toti ceilalti. Sa fie de vina discursul la persoana intii plural, cel care acorda noi, romanii, in nota cea mai patetica? Mi se facu rusine mie fata de ei doi pentru ceea ce citea maiorul acolo. Nu stiu daca Arpad si Iosca isi doreau sa satisfaca stagiul militar in armata aceasta, dar un lucru imi era limpede: atunci cind maiorul zicea noi, romanii, camarazii mei nu-si doreau prea mult sa fie cuprinsi de sintagma. Dupa doar trei minute eram inundat de rusine si de sila, pentru ca vorbitorul citea din ce in ce mai repede, isi baga picioarele in text si suna groaznic. Dupa cinci minute nu mai doream sa servesc sub acelasi drapel cu el. Maiorul mi-a adus in gura un gust ireconciliabil de bila si arsuri stomacale. Citea despre eroismul soldatilor nostri, in timp ce eu stiam foarte bine cit isi calca in picioare soldatii, elogiase straduinta si virtutile lor, in timp ce eu il vazusem racnind vreme de o ora continuu la toti cei care se aflau in sala de mese, ca sa fie sigur ca nici unuia dintre cei sase sute de nenorociti ce isi astimpara foamea acolo nu-i tihnesc nici stufatul cu ceapa, nici mincarea de fasole care pastra amintirea unor bucati de sunca, nici coltucul de piine neagra asezonat cu ceaiul bine incarcat cu bromura, nici biscuitii de la desert. Mai repede, militarule, mai repede, spunea omul care primise sarcina de a comemora marea unire a Transilvaniei cu tara-mama. Si ii placea sa urle la oameni in urechea lor. A urlat si la mine de la distanta de zece centimetri. Cum de l-as putea uita vreodata?
Acum sint pe strada, in fata Bibliotecii Americane, si deodata sint pietrificat de uimire: vad un maior de militie venind spre filtrul de pe strada, in mijlocul intersectiei. Se opreste linga noi, imbracat in uniforma de razboi, cu casca de infanterie pe cap, incaltat in cizme, cu aerul belicos al momentului. Dar e prietenos, caci militia a intors armele impotriva conducerii partidului comunist si este de acum militia revolutiei. Militia este cu poporul.
Stiu foarte bine asta.
Ma intorc cu spatele si privesc spre nord.
Atunci ma ciocnesc cu un batrin cu aer capiu, cu parul vilvoi, cu ochii albastri, miopi, exoftalmici, care ma arata cu degetul si spune:
— Crezi ca faci tu revolutia? Cacat si-un bici, revolutia e facuta deja, de mult.
Fac un pas inapoi, in timp ce el se ia dupa mine, ma apuca de antebrat si imi vorbeste. La inceput nu inteleg ce spune, apoi ascult atent si invat sa citesc ceea ce spune prin gura fara dinti. Are o teorie si mi-o spune mie. O spune cui sta sa-l asculte. Ceea ce trebuia sa se decida s-a decis. Jocurile sint facute si nu au legatura nici cu tine, nici cu nimeni dintre cei pe care-i cunosti tu. Te invirti prin Bucuresti degeaba, ceea ce faci tu nu are nici un sens. Ai crezut ca devii subiect al istoriei, ca schimbi tu lumea, ca poti sa intervii si sa alterezi realitatea cu o cascada de energie pura si bune intentii, dar totul e un cacat. Du-te acasa si vei scapa. Cei care ajung primii acasa vor fi primii fericiti. Cei care vad idei vor sfirsi la cimitir, alaturi de cei care nu pot fugi din calea mortii si care de vazut n-au vazut nimic in afara de aerul rece al iernii. Spune ceva amestecat, cuvinte scuipate, sudalme mestecate, care asta inseamna. Pentru un motiv oarecare, si nu pot spune exact de ce, prezenta asta si profetia lui ma sperie.
CARTEA
Un grup de studenti petrece noaptea de 25 decembrie 1989 in cladirea Universitatii, in centrul Bucurestiului, intr-un perimetru de siguranta aflat in interiorul Facultatii de Geologie. In jurul cladirii, in decursul intregii nopti, au loc schimburi de focuri. La citeva sute de metri distanta, un grup de militari pazeste un punct strategic in apropierea cladirii fostului Comitet Central. Nu este prima oara cind destinele unora dintre acesti studenti si militari se intersecteaza. Odata cu aparitia zorilor, aflam ce s-a intimplat in acea noapte.
AUTORUL
Bogdan Suceava (n. 1969) este associate professor la California State University, Fullerton, SUA. Este, intre altele, autorul romanelor Venea din timpul diez (Polirom, ed. I, 2004; ed. a II-a, 2010; roman tradus in maghiara si bulgara, in curs de publicare in limba engleza), Miruna, o poveste (2007) si Vincent nemuritorul (2008).
“O istorie care m-a marcat si pe care a trebuit sa o scriu”
“In vara lui 1993 am calatorit in Franta. A fost prima data cind am avut ocazia sa interactionez cu tineri veniti din toate colturile lumii, intr-un mediu international. Pe atunci, credeam ca nu voi pleca din Bucuresti niciodata. Nu aveam de unde sa stiu ca voi avea ocazia sa cunosc si sa lucrez, ca matematician, cu oameni veniti realmente din toate tarile lumii si nici nu banuiam ca dupa 1996 nu voi mai lucra in Romania. Unul dintre prietenii pe care i-am cunoscut in 1993 venea din Mexic; se numeste Eduardo si azi lucreaza intr-o banca. Pe atunci era un tinar boem care interpreta la chitara tot repertoriul ramas mostenire de la Beatles. Intre lucrurile despre care am discutat, la loc de cinste s-a aflat literatura. Mi-a mentionat care erau cele mai importante zece carti pentru el. Pentru locul de cinste al topului sau personal, Eduardo a avut o oarecare dificultate sa aleaga intre Terra Nostra, de Carlos Fuentes, si La noche de Tlatelolco, de Elena Poniatowska. Acest din urma volum reprezinta o reconstituire jurnalistica foarte minutioasa a unui moment tragic din istoria recenta a Mexicului, mai precis din timpul manifestatiilor studentesti din octombrie 1968. Ideea ca intr-un interval relativ scurt de timp se poate concentra o intreaga oglinda a istoriei unei societati mi s-a parut extrem de puternica. Probabil atunci, din discutiile mele cu Eduardo, si mai tirziu, prin 2000, cind am gasit in Phoenix, Arizona, versiunea spaniola a cartii Elenei Poniatowska, s-a nascut ideea proiectului care avea sa devina Noaptea cind cineva a murit pentru tine. Faptele pe care le povestesc in cartea aceasta isi au originea intr-o istorie reala, care s-a petrecut in zilele lui decembrie 1989 in Bucuresti. O istorie care m-a marcat si ma marcheaza profund si pe care a trebuit sa o scriu.” – Bogdan Suceava, 4 octombrie 2010