Formula aceasta, “fictiunea jurnalului intim”, este titlul unei carti pe care a publicat-o in urma cu citiva ani unul din criticii nostri literari afirmati inainte de 1989 si specializat, intre altele, in teoria diaristicii si in analiza jurnalelor de toate tipurile. Romanesti sau straine, flaubertiene sau stendhaliene, sincere sau false, cuminti sau nerusinate, masculine sau feminine, vechi sau moderne, literare sau neliterare.
La bogatia de situatii si la cazuistica intortochiata de-acolo e greu sa-ti imaginezi ca s-ar mai putea adauga ceva deosebit. In ce ma priveste, traind timp de aproximativ 15 ani in Germania, am fost, pur si simplu, pus in situatia de a scrie un jurnal. Pe de o parte, din ratiuni mai mult psihologice decit literare, iar pe de alta dintr-o imperioasa nevoie de a inregistra o serie de, sa le spunem, noutati si descoperiri cu care a trebuit sa ma confrunt. Si ma gindesc in primul rind la acele descoperiri facute in afara mea, deci din categoria celor care pot interesa mai multa lume, decit la cele facute in interior si care ma privesc mai ales pe mine. De altfel, daca as fi pus in situatia de a scrie o cronica literara despre acest jurnal roman-german, as incepe prin a spune ca el este de fapt un jurnal de calatorie in mai multe dimensiuni. Intelegind prin aceasta ca avem de a face numai intr-o destul de mica masura cu un jurnal intim, chiar daca el se intituleaza Cu ochii pe mine sau chiar daca in paginile lui sint transcrise citeva vise, si mult mai mult cu jurnalul unor descoperiri facute in lumea germana (oameni, locuri, carti, ritualuri ale lumii universitare in care m-am miscat), plus un jurnal de santier al celor doua-trei proiecte literare care s-au nascut in perioada in care am trait la Bochum. Daca as fi trait tot timpul doar in Romania, plicticos cum am trait pina mai ieri, mai mult ca sigur ca n-as fi scris un jurnal. Si nici cartile despre care vine vorba in Cu ochii pe mine.
Jurnal roman-german. Titlul ne trimite cu gindul la dictionarul roman-german. Ar putea fi acest jurnal un dictionar?
Fireste ca ar putea, pentru simplul motiv ca orice text publicat este nu numai ceea ce urmareste autorul lui sa fie, dar si (sau de fapt: mai ales) ceea ce decide sa faca din el cel care l-a citit. Insa eu m-as multumi daca mi-ati spune ca e vorba de un mic manual sau macar de un soi de certificat de buna purtare intr-o lume care nu-si deschide prea usor bratele ca sa te stringa la piept. Si de o dovada ca n-am trait degeaba, adica doar pentru mine.
Notati in Jurnal, cu o perseverenta aproape jurnalistica, “reperele culturale, istorice sau politice ale zilei”. Care ar fi motivul acestei alegeri?
Se pare ca obiceiul de a nota un timp aceste repere i-a surprins pe multi, pentru ca mi s-a mai pus aceasta intrebare. Dar motivul principal e destul de simplu. Ca sa se inteleaga intre ei, destui nemti care traiesc in case cu mai multe familii cad de acord asupra unui regulament de ordine interioara si il afiseaza la intrare. Iar atunci cind ti se intimpla sa traiesti nu intr-o alta casa, ci intr-o alta tara, nu se poate sa nu descoperi la un moment dat ca in locul in care ai ajuns, prioritatile pot fi, mai ales cind e vorba de istorie, de politica sau de cultura, diferite macar in parte de cele cu care te-ai obisnuit tu in tara ta. Reperele la care va referiti reprezinta un fel de regulament de ordine interioara al nemtilor dintr-un anumit loc si dintr-un anumit timp. Un “regulament” care m-a interesat si de care am incercat sa tin si eu seama, nu numai din politete. Sa constat, de exemplu, si pe aceasta cale, ca majoritatea nemtilor considera ca vina istorica a nazismului e imprescriptibila, desi cei din zilele noastre sint la a doua sau chiar la a treia generatie in raport cu cei care s-au facut vinovati de grozaviile ultimului razboi mondial, a fost pentru mine impresionant si pilduitor.