O fi fost cite ceva din fiecare, dar de data asta parca mai mult bucuria de a-i fi alaturi lui Robert Serban, intr-o bi-sarbatorire: schimbarea prefixului din 3 in 4, deci trecerea sa in armia adevaratilor barbati, dar si lansarea la apa a unui nou volum, Moartea parafina, aparut la Cartea Romaneasca. Despre Robert si scrisul lui am vorbit cum ne-am priceput mai bine Cornel Ungureanu, Mircea Mihaies, Tudor Cretu si eu, legindu-ne mereu de titlul atit de grav, atit de ciudat. Moartea parafina. Adica o moarte foarte-foarte fina, subtila, discreta, care ti se strecoara incet in oase si de care ti-e frica? Asta vrei sa spui? l-am intrebat direct, cu microfonul in fata. Poate, a zis Robert si a zimbit. Sau e o stare, ceva cum ai trai tu chiar acum, intr-un fel de imbalsamare, virit intr-un cub mare de parafina, care sta ca un paravan intre tine si lume, intre tine si cuvinte, intre tine si, am delirat in continuare. Hm? Poate, a raspuns Robert si a cazut pe ginduri. Sau sa vina totul din parum affinis, si tu nici n-ai habar ce inseamna? m-am dat eu desteapta cu etimologia smulsa din le Grand Robert inainte de a pleca spre teatru. Poate, a zis sarbatoritul si a intrebat ce-i parum affinis. Ceva care are putina afinitate, i-am raspuns. Cu ce? Cu cine? Cu tot. Aha, poate fi si asta, dar nici nu mi-a trecut prin cap, s-a luminat brusc Robert si a ris cum ride el de obicei. Iar eu mi-am continuat cuvintarea si am povestit de ce, in poezia lui, femeile sint cel mai puternic parapet impotriva spaimei de moarte, cu forta lor extraordinara, cu viata care le musteste prin toti porii si mai ales cu marea lor putere de indurare. Ca in Femei care s-au dus. Ascultati doar trei strofe:
s-au dus femeile
care intindeau ciucurii la covoare
si care spargeau
ceapa cu pumnul
fara sa-i zdrobeasca inima
femeile
care ridicau pamintul in furci
pina deasupra capului
s-au dus femeile
care faceau
dulceata din coji de pepene
din macese ori coacaze
care pregateau serbeturi groase
apretau indelung si apasat cearsafurile
de parca ar fi cucerit lumea
centimetru
cu
centimetru […]
s-au dus femeile
care ieseau din copilarie cu palmele crapate
ca sa nu alunece
cind se prindeau de viata
care citeau ora in soare
fara sa clipeasca
si care bagau
cu o mingiiere
cutitul
in animalul bintuit
de moartea anemica ori fricoasa