Pe o scala fixata intre samanatorismul idealist si naiv (cu tarani desprinsi parca din albumele etnografice, muncindu-si senini pamintul si prinzindu-se in hore de bucurie campestra) si realismul dur, compact al unui Rebreanu (cu eroi violenti de atita energie individuala si frustrare sociala), Marin Preda reuseste sa descopere un punct de echilibru intre antiteze. Acest punct, adevaratul centru de greutate al cartii, il reprezinta personajul ei principal: Ilie Moromete.
Felul acestuia de a fi, a gindi si a vorbi, viziunea asupra existentei ce poate fi desprinsa din reflectiile si faptele lui definesc si particularizeaza lumea satului de cimpie creata de prozator. Lumea rurala devine astfel morometiana, invirtindu-se in jurul protagonistului, ce domina majoritatea scenelor. Prim-planul personajului nu se datoreaza doar faptului ca perspectiva narativa se focalizeaza pe el. Ilie Moromete e o figura dominanta in “agora” (Poiana lui Iocan, unde au loc dezbaterile satenilor mai mult sau mai putin luminati asupra evenimentelor politice), in ochii autoritatilor si ai celorlalti oameni de vaza ai satului; de asemenea, in sinul numeroasei sale familii, in care exista conflicte mocnite (intre fiii cei mari si mama lor vitrega).
Autoritatea tatalui este, pina la un punct, nezdruncinata. Cu mare efort si multa diplomatie taraneasca, el reuseste sa se strecoare printre diversele obstacole si amenintari ale vietii. Amina darile catre stat (“fonciirea”), temporizeaza vinderea unei bucati de pamint aprig dorita de un vecin achizitiv, se opune cu indirjire sa stipendieze scoala mezinului familiei, pune bete in roate planurilor lacome ale fiilor mai mari. Viata intr-un sat din Cimpia Dunarii este departe de a fi idilica. Deocamdata insa timpul are rabdare cu oamenii. Abia finalul va precipita evenimentele.
In Morometii, I, romancierul porneste asadar de la o lume relativ stabila, evoluind pe orbita normalitatii, dupa niste cutume si coduri bine fixate. Conflictele sau dramele inerente se topesc in aceasta curgere linistita a existentei, ce face din roman o epopee rurala “pasnica”, dez-eroizata. La scenele pline de culoare, construite mai ales in maniera comportamentista, fara infiltrari in interiorul psihic si sentimental al personajelor, se adauga ceea ce s-ar putea numi comedia cuvintului (in care Ilie Moromete, tot el, exceleaza). Preda fiind nu numai un prozator vizual, ci si unul auditiv: cu capacitatea de a prinde, printr-o propozitie sau un cuvint, prin inflexiunile cu care acestea sint rostite, starea de spirit si, nu mai putin, conditia morala si sociala a vorbitorului.
De un realism complex si nuantat, deschis si catre suprafata vizibila a existentei rurale, si spre zonele mai tulburi ale psihologiei umane, Morometii, I, e un roman rotund si exemplar. Multi critici l-au considerat o capodopera. Ma numar printre ei.