Intr-o zi cu ploaie subtire si aproape inghetata, in bar a sosit amicul student, comerciantul de discuri care ne alimenta iluzia ca sintem conectati la ce-i nou in muzica. Din sacosa a scos un teanc de plicuri frumos colorate, mirosind a Vest. Nu mai stiu ce titluri erau, oricum prea multe sa le pot cumpara pe toate. Am ales ce mi s-a parut interesant, fara sa dau atentie unui recent Live – Steve Miller Band (foto). L-a luat un prieten, de la sine inteles fiind ca le schimbam intre noi, ca de obicei. Numai ca, punind pe platan vinylul imprimat in Italia, m-a prins ciuda. Cum de ratasem asemenea bunatate? Cum de uitasem ca Steve Miller e din zona cu cel mai frumos sunet de chitara electrica obtinut vreodata? Azi n-as ezita o clipa sa adun piesele unui domino sclipicios. Atunci insa… Eh, recunosc: ma “stricase” punkul, si tocmai slabisem catarama exigentei, ascultind prin discoteci provinciale Pat Benatar, nu Patti Smith, Dire Straits, nu J.J. Cale, ca sa nu amintesc Depeche Mode ori Kajagoogoo… Time slide into the future? Pai, cum altfel?!
Steve Miller e socotit, si n-am opinie separata, unul dintre nenumaratii chitaristi care si-au cistigat faima pe seama sunetului “de la Chicago”. Nu foarte important, nici prea original, nici de colectionat integral. Faptul ca tocmai avusese un hit nr. 1, Abracadabra, mi-l facea chiar dubios, desi recunosteam ca piesa e placuta, lesne de memorat, sa rupi pingelele si hainele pe ritmul ei. Se danseaza inca (vezi concertul din 2007, tot in Chicago) si se va dansa pina la 99 de ani! Versiunea de studio mi se pare destul de banala. Dar in concert se simte freamatul muzicianului dedicat meseriei, pasiunea ce da culoare si, desigur, feeling-ul momentului. Si asta e, intr-adevar, ceea ce conteaza in muzica pop, rock sau blues. Conteaza si unde te afli, si cu cine alaturi. Tensiunea receptarii totusi nu dureaza in timp, indiferent de amplitudine. Or, mie, mai toate piesele auzite pina atunci cu Steve Miller Band imi trecusera pe la ureche fara sa-mi spuna nimic.
Am regasit acel Live din 1983 pe CD. Si l-am “tocit” vreo jumatate de an, neavind la data respectiva prea multe titluri pe suportul banuit a fi tehnic perfect. Chitaristul tot nu mi s-a parut extraordinar. Avea, si are inca, dexteritatea unuia din prima liga, stie sa puna bottleneckul la timp, introduce un sunet propriu de reverberator, foloseste instrumente vechi de buna calitate, dar… Tendinta de-a fi pe gustul marelui public il trage in jos. (De exemplu, in concertul din 2007 baga un pasaj inutil de hip-hop, extinzind Fly Like an Eagle la vreo 15 minute.) Americanii l-au categorisit AOR (adult oriented rock). E o eticheta care explica intr-un fel de ce Miller nu-i altceva decit un muzician de entertainment.
Albumul Bingo (Roadrunner, 2010) contine numai cintece compuse de altii. Dar e din plin Steve Miller. Adica buna dispozitie.