– Fragment –
Pe 16 aprilie 1989 m-am trezit inaintea tuturor. Voiam sa culeg citeva narcise inca neinflorite, care cresteau linga zidul sudic al leprozeriei. Doream sa se deschida in camera mea, asa ca am coborit cele doua rinduri de scari de la etajul doi, cu o conserva plina ochi cu apa in mina. Cu o seara inainte aceasta continuse bucati de ananas pe care eu si cu Robert le infulecaseram cu pofta. Ananasul reusea mai mereu sa treaca de ochiul aprig al vamesilor si de cel infometat al taranilor romani, astfel incit, dupa ce acestia sterpeleau toate alimentele de valoare din pachetele de la Crucea Rosie, pe fundul cutiilor uriase nu ramineau decit conservele cu acest fruct tropical zemos. Presupun ca era vorba de o superstitie legata de mincare, de tipul “cafeaua din Republica Sud-Africana e radioactiva” sau “merele din Noua Zeelanda sint vopsite artificial”…
Era o placere sa privesti pantele inzapezite ale muntilor ce se conturau la orizont si sa te gindesti la miinile fetelor din Caraibe, la degetele care doar cu citeva luni inainte mingiiasera coaja aspra a fructului cu al carui miez ne indulceam noi acum. In timp ce inghiteam ananasul, lingeam in gind si acele palme delicate si nu mi-e rusine sa spun ca, savurindu-l, de multe ori aveam chiar o usoara erectie.
Narcisele trebuiau culese inainte de rasaritul soarelui, ale carui raze se iteau deja din curba inalta pe care fumul o descria deasupra fabricii de ingrasaminte chimice. Asa le poti prinde inca adormite, cu petalele inchise, si doar le muti in alt pat. Apa rece le tine proaspete citeva saptamini bune si infloresc in fiecare dimineata.
Le culegeam rupind tulpinile la un centimetru deasupra pamintului. Important e sa nu distrugi bulbul mare, care ascunde inca multe flori galbene, pentru anii urmatori. Pentru mormintele care vor adaposti oasele leproase ale prietenilor mei.
Din 1981 ne ingropau pe terenul spitalului, ca sa reduca costurile transportului la crematoriul din Bucuresti si sa nu mai fie nevoiti sa trimita urnele cu cenusa rudelor raspindite pe intregul continent. Imi amintesc ca aceasta schimbare nu a stirnit nici o nemultumire, pentru ca toti – trebuie sa rostesc pina la urma cuvintul – leprosii isi duceau zilele aici tocmai multumita rudelor ingrozite de boala noastra veterotestamentara. Pentru ca lepra le aducea cel mai adesea oamenilor aminte de doua lucruri: 1. secvente din Ben-Hur al lui William Wyler – o colonie de leprosi care ratacesc prin lume, pedepsiti de Dumnezeu, condamnati la dispret si la o moarte dureroasa in pesteri insingurate, departe de oras; 2. teama de monstrii biologici, de intrusii secolului al douazecilea, care, printr-o eroare fatala a naturii sau ca pedeapsa de la Dumnezeu, au reusit sa patrunda in epoca moderna.
Erau convinsi ca umflaturile noastre de carne palida, excrescentele conice de pe spate, miini si git contin germenii maladiei, gata sa evadeze in lume si sa raspindeasca democratic cea mai veche dintre boli. Taranii romani obtuzi, cu mintea chinuita de frici irationale si superstitii, ne considerau niste renegati stigmatizati ai neamului omenesc si, in acelasi timp, niste fapturi diabolice, asa ca nu isi lasau copiii uriti sa se joace la mai putin de citeva sute de metri de gardul leprozeriei.
Intotdeauna am avut impresia ca spitalul nostru si imprejurimile lui sint considerate mai degraba un cimitir blestemat prin care bintuie strigoii, decit o institutie medicala. Presupun ca la asta contribuiau si camesoaiele lungi de in, care protejau de soare si de infatisarea bolnavului. Cel putin pe cei care aveau ochi.
Fiecare lepros vrea sa stie in ce fel a fost ciuntit corpul celuilalt. Asta era cea mai frecventa tema de discutie intre patru, iar in unele cazuri intre trei, ba chiar intre doi ochi. Zonele cele mai sensibile sint organele sexuale masculine, care, in unele stadii ale bolii, seamana cu o radacina uscata de gentiana sau, mai exact, cu niste degete sfrijite si neputincioase de batrin. Starea acestei parti a corpului dicta, tacit, si statutul pacientului in colonie.
Eu unul am avut rara sansa ca barbatia sa-mi ramina neatinsa de “minunile bacilului lui Gerhard Armauer Hansen”. Si, fiindca si inainte de a ma imbolnavi ma puteam lauda cu dimensiuni decente, povestitorului dumneavoastra, imediat dupa sosire, i-a fost conferita functia de conducator, orice ar fi insemnat asta in acest loc.
Indiferent ca trebuia sa se imparta pomana pe care si-o facea cu noi comunitatea catolica si pe care o lasa la poarta, sa se decida cite lemne vor fi folosite pentru incalzit, sa se imparta recolta de cirese si cartofi in parti egale, eu eram chemat sa hotarasc. De obicei, nu erau probleme. Nimeni nu se supara sau nu era in stare sa o faca. Protestele se rezumau la murmure sub glugile de in sau certuri marunte pe holurile intunecate ale cladirii. Insa lucrurile scapau uneori de sub control si atunci se impuneau masuri mai radicale, cu acordul celorlalti bolnavi. De pilda: Cion Eminescu l-a lovit pe Mstislaw Kasiewicz cu un lemn in cap, totul din cauza unei neintelegeri legate de marimea rosiilor care le-au fost impartite. Atunci trebuia sa reactionezi corect si rapid.
Cu greu am reusit sa deschid usa boxei nr. 42, care, prin hotarire comuna, fusese declarata celula de detentie in caz de comportament inadmisibil. In timpul sederii mele in leprozerie, aceasta a fost deschisa de patru ori in total. Saracul Cion si-a petrecut in numarul 42 o noapte, pe buna dreptate, dar si dimineata de dupa, intrucit a refuzat sa iasa, pe motiv ca fusese jignit de pedeapsa. Cind M. Kasiewicz i-a oferit cu generozitate intemnitatului partea lui de sfere rosii si suculente, Cion a iesit in sfirsit, suspinind. Dusmanii s-au imbratisat cu caldura si totul a reintrat in normal.
Mai tirziu, Mstislaw Kasiewicz si Cion Eminescu au continuat sa schimbe imbratisari fierbinti in intimitatea saloanelor cu plafon inalt, pe saltelele umplute cu lina mucegaita, in baile si holurile infundate ale leprozeriei. Nu am inteles niciodata cum reuseau sa-si depaseasca desfigurarea corpurilor substantial distruse de boala. Lui Cion ii lipsea nasul, in locul caruia se casca o gaura intunecata si mucoasa, in care puteai baga cel putin doua degete. Nici restul nu era mai atragator. Piciorul drept, fara talpa, i se tira pe pamint ca un les, iar camesoaia de in era despartita de spate de bucati infricosator de mari de carne intarita.
Kasiewicz suferea de o alta forma de ologire. Trasaturile faciale erau la locul lor, in schimb incheieturile tuturor membrelor ii fusesera distruse. Cind mergea, Mstislaw semana cu o marioneta supradimensionata din cele mai cumplite cosmaruri ale copiilor. Indiferent cum ar fi aratat actul sexual al celor doi nefericiti, sint sigur ca M.K. nu statea niciodata in genunchi.
Primele nemultumiri cu privire la relatia lor au aparut din motive pe cit de pragmatice, pe atit de neintemeiate. Numarul 36 din Gazeta medicala (ianuarie 1984), care aparea la Bucuresti sub egida Natiunilor Unite, anunta pompos “o noua boala ce va schimba fata umanitatii”. In urmatoarele zile toti au citit paginile despre SIDA, unii cu un rinjet, altii cu o neintelegere indiferenta. Am observat ca aparitia acestei noi calamitati biologice suscitase si o anumita doza de gelozie. Puteai simti ca lepra se bucura de un respect ciudat printre victimele sale. In timpul disputelor incinse din curte, s-au facut auzite vorbe necugetate de dispret si ura; sindromul imunodeficientei dobindite era numit o “farsa mediatica”, menita sa descalifice racilele renumite, ciuma, cancerul, sifilisul si, bineinteles, lepra. Leprosii isi iubeau boala si o respectau ca pe un dusman demn.
“De SIDA se imbolnavesc de regula narcomanii intravenosi, hemofilicii si homosexualii”, citea cu glas tare Ingemar Zoltan, in timp ce ceilalti dadeau din cap cu inteles, schimbind soapte in care, nu din intimplare, se puteau deslusi doua nume: Cion si Mstislaw. Dupa ce bolnavii au aflat aceste lucruri, atitudinea fata de cei doi amanti s-a schimbat considerabil. Neintelegind natura noii boli, erau convinsi ca aceasta e progenitura demonica a actului homosexual in sine. Se fereau de Kasiewicz si Eminescu ca de… era sa spun lepra. Si pe undeva era de inteles.
Cine nu a patruns pina in cele mai intunecate cotloane ale corpului si mintii deformate de lepra nu va putea intelege comportamentul aparent irational care ascunde adesea in sine impulsuri complet diferite de cele la care v-ati gindi, ca apartinatori ai unei alte lumi, lumea ne-leprosilor. Acest mecanism a functionat si in cazul excomunicarii lui Cion si Mstislaw, a carei esenta a palit insa in fata valurilor facute de “noua boala” si de presupusii ei apostoli, homosexualii.
De-a lungul anilor, realitatea din leprozerie a dat nastere legii ca aici emotiile nu pot si nu trebuie sa existe. Cu totii eram un singur corp care respira boala, dormea cu boala si murea din cauza ei. Acest mecanism practic putea fi considerat parte a echilibrului naturii, care tinde catre mentinerea elementara a fragilei sanatati fizice si mentale a rasei omenesti.
Lichidarea organului sexual anula instinctele reproductive si, astfel, si posibilitatea aparitiei unei sarcini in sinul comunitatii bolnavilor.
In leprozeria mea, pe linga unsprezece barbati, era si aproape o femeie.
Nedeterminarea i-o datorez unei rusoaice batrine, Margareta Iosipovici, care, de cind tineam minte, vegeta intr-o stare de semihibernare. Nu iesise de ani de zile din camera, dar moartea nu voia sa-i bata la usa. Bateam doar eu, o data pe saptamina; si, dupa ce asteptam rabdator ca batrinele-i coarde vocale sa scoata un sunet de-abia perceptibil, intram sa-i iau pulsul si sa ii torn citeva linguri de ciorba pe git. Margareta imi raspundea cu povesti – amintiri care datau din ultimele zile ale Rusiei tariste si din crudele gulaguri ale tundrelor siberiene, dar si din zilele de inceput ale leprozeriei, de imediat dupa infiintare.
Vocea ragusita venea din adincul pieptului, raspindindu-se in camera la frecvente joase. Dupa zece minute aveam impresia ca o aud de peste tot. Povestea fluent, cu un ton egal, care amintea de sunetul unei vechi placi de gramofon.
Rusa ei ma innebunea uneori. Vorbea de perioada tarista folosind un amestec de termeni arhaici si adjective exotice, care imi subminau rusa invatata la scoala. Cind povestea despre Rusia Rosie, incepeau sa marsaluiasca coloane intregi de denumiri trufase ale diferitelor comitete si titluri de marunti oficiali ai lui Stalin, din pricina carora, daca intelegeam eu bine, ei si lui barbatu-sau le inghetase sufletul in Siberia. In gulagul 32-A, Margareta Iosipovici contractase si bacilul lui Hansen. Covirsita de povara leprei, curajoasa femeie reusise, totusi, sa isi pastreze mintea limpede pina in ultimul moment. Dupa ce renuntase la corp, sperind la compasiunea colegilor de suferinta, Margareta Iosipovici isi petrecuse ultimii zece ani plutind pe marea neagra a amintirilor, plingindu-se mereu de frig, frigul siberian care ii intrase pe veci in oase.
Chinurile celorlalti, ca si ale mele, incepeau odata cu crapatul de ziua. Muncitorii cu salopete albastre se indreptau in siruri spre fabrica, iar noi asteptam ziua cu dureri de diferite intensitati. Comunicarea cu lumea incepea, cel mai adesea, cu inspectia propriului trup, pentru a observa eventualele modificari. In functie de rezultate, dispozitia varia de la depresie suicidala la o vaga euforie.
Oglinzile din saloanele leprozeriei vazusera orori demne de iad. Fiecare avea cite una, asa ca, inca de la primele ceasuri ale diminetii, puteai auzi injuraturi sau urlete de durere, dovada ca Hansen fusese harnic in noaptea care trecuse. Teama ii facea pe multi sa isi imagineze ca le crescuse peste noapte o cocoasa, ca o parte din nas o luase la stinga sau ca pielea de pe mina li se asprise foarte mult. Nici nu va puteti imagina ce se petrecea in spatele ochilor. Ce ginduri putea naste chiar si cea mai obisnuita durere de cap!
Mycobacterium leprae sculpta in continuare nu doar corpul, ci si mintea, deformind-o, din cind in cind, ca pe plagile deschise de pe umeri si spate. Nu te puteai astepta ca aceste imprejurari sa nasca bunele intentii si optimismul caracteristice rasei omenesti, dar nu vreau nici sa spun ca asa ceva nu exista in leprozerie. Doar ca, laolalta cu uritenia corpului, si cealalta uritenie, imprimata in fiinta umana, iesea mai bine in evidenta.
Insa nu as putea folosi aceste criterii pentru a-l judeca pe Robert W. Duncan, colegul meu de camera. El reusea sa isi mentina buna dispozitie in ciuda bolii, ignorindu-i trucurile si capcanele. De asemenea, avea norocul ca la el boala inainta foarte incet; aceasta se facea observata – ghidindu-se parca dupa un ceasornic imperturbabil al naturii sau al lui Dumnezeu – chiar in momentele in care credea ca s-a vindecat.
Multumita lui Robert W. Duncan, anii pe care i-am petrecut in leprozerie mi s-au parut mai scurti. R.W.D. nu a uitat niciodata de ziua mea. De fiecare data primeam cadouri care se potriveau perfect nevoilor sau gustului meu. De cel mai drag dintre ele, White Album al Beatlesilor, aparut la Jugoton, imi voi aduce aminte toata viata: acesta a reprezentat pentru mine sunetul bunatatii si al prieteniei neintinate. Imi aduc aminte ca batrinul Ingemar Zoltan, ascultind Back in the USSR la difuzor, tipa de fericire, convins fiind ca asculta un mars de propaganda care da un ultimatum tancurilor rusesti de pe strazile Budapestei. In fiecare zi marsaluia pe coridoare si cerea sa-l mai asculte inca o data si inca o data, fredonind refrenul pe care-l impana cu lozinci antisovietice.
Cadourile lui Robert aveau o aura misterioasa de valori potentiale intime. Invirtindu-le in miini, aveam senzatia ciudata ca odata, demult, fusesera ale mele si ca acum reveneau la mine, aducind cu ele amintiri. Un pachet vechi de carti de joc Piatnik, un briceag cu miner din lemn de trandafir, o acuarela chinezeasca cu rama de abanos, o pipa turceasca – fiecare dintre aceste obiecte isi avea locul sau pe noptiera.
Robert refuza cu incapatinare sa-mi spuna cum facuse rost de ele, iar eu, dupa citeva incercari, nu am mai insistat, gindindu-ma ca pentru asa ceva aveai nevoie de un talent asemanator celui muzical sau literar. Cu citeva zile inainte de aniversarea mea, il urmaream cu atentie pe Robert si niciodata nu l-am scapat din vedere mai mult de jumatate de ora, timp insuficient ca sa ajunga in satul din apropiere sau la fabrica de ingrasaminte chimice. Din cind in cind, in timp ce se plimba prin curte, imi zimbea enigmatic, pentru ca stia ca ardeam de nerabdare sa-l mai intreb o data: Cum?
Cadoul pe care l-am primit pe 2 aprilie 1989, cind am implinit 42 de ani, nu l-am mai pus pe noptiera, ci l-am ascuns bine in captuseala saltelei umplute cu lina de oaie. Robert mi-l lasase linga desteptator, iar cind Raketa ruseasca a inceput sa sune isteric si l-am observat, de emotie a inceput parca sa-mi sune si in cap. Nu fusesem pregatit pentru un astfel de soc, care mi-a transformat zilele linistite de primavara intr-o cascada de indoieli, presupuneri si sperante. Ba mai mult, portretul imens al lui Ceausescu, care rinjea de ani de zile de pe zidul administratiei fabricii, fusese minjit cu catran de nu mai putea fi recunoscut.
Am amestecat cartile, uitindu-ma spre apus, catre munti. Dincolo de marginea Alpilor transilvani, Europa se scufunda in inca o noapte. Am simtit-o cum zumzaie, ca o matca imensa, trimitind siruri de semnale codificate. Cind Robert W. Duncan s-a strecurat pe virfuri in spatele meu si m-a atins pe umar, cartile mi-au zburat din miinile infricosate pe fereastra. Aveai impresia ca se prabusesc incet, mult prea incet, levitind prin aerul gros al primaverii. Atunci am stiut ca ceva se va schimba foarte curind.
Robert a ris de tremurul miinilor mele. A deschis linistit doua conserve de ananas, iar eu imi imaginam ca deschide doua cutii ale Pandorei, cite una pentru fiecare. Dimineata urmatoare aveam sa ma balabanesc pe scari in jos, cu o conserva plina ochi cu apa in mina, pentru flori; narcisele superbe de linga zidul sudic al leprozeriei.
Dar narcisele nu au fost singurul motiv pentru care, pe 16 aprilie 1989, m-am trezit inaintea tuturor.
CARTEA
Actiunea romanului Copiii lui Hansen se desfasoara in Romania, mai exact in leprozeria de la Tichilesti, ultimul lazaret de acest fel din Europa, un univers inchis si damnat in care isi petrec viata o mina de oameni proscrisi de familie si prieteni din cauza cumplitei lor maladii. Morti pentru lume, fara o legatura oricit de fragila cu ea, leprosii asista de la distanta la evenimentele care au zguduit Europa in ultima jumatate a secolului trecut, de la al Doilea Razboi Mondial pina la revolutia din 1989. In interiorul granitelor acestui spatiu, mai putin spital si mai mult anticamera a mortii, se construiesc ierarhii si relatii de putere, afinitati si dusmanii, iubiri si tradari. Fara a ocoli niciunul dintre amanuntele socante ale vietii cotidiene, de la imbratisare la crima, Spahic pune in scena, cu o extraordinara subtilitate, drama totalitarismului si a izolarii, in care singurul punct luminos, desi iluzoriu, este aspiratia spre libertate.
AUTORUL
Ognjen Spahic (n. 1977) este cea mai puternica voce in proza muntenegreana de dupa divizarea fostei Iugoslavii. A studiat ingineria si filosofia la Universitatea din Muntenegru. Copiii lui Hansen, singurul sau roman (Spahic a mai publicat o culegere de reportaje si doua volume de povestiri, in 2001 si, respectiv, 2007), a aparut in 2004. In prezent, Ognjen Spahic lucreaza ca jurnalist in Podgorica.
Galerie foto
