Nu stiu daca o fotografie alb-negru poate arata ce minune au reusit sa faca din ea restauratorii, arhitectii, constructorii. Stiu doar ca de-acum incolo orasul va mai avea un centru, aici, in Bastion, din simplul motiv ca atitea galerii si magazine de arta, muzee, cafenele, librarii, sali de spectacole si conferinte, terase, locuri de promenada nu s-au vazut laolalta pe la noi.
Dar ascultati ce poveste frumoasa are fortificatia asta, scoasa acum din uitare si parasire. Ea incepe la scurta vreme dupa ce, in 1716, austriecii au eliberat Timisoara, pasalic turcesc pret de 165 de ani. Atunci au hotarit sa ridice aici o constructie uriasa, in forma de stea, ca sa apere cetatea de navalitori, asa cum inchipuise Vauban zeci de fortarete prin toata Europa. Numai ca s-a intimplat ceva ciudat, demn de un nou Desertul tatarilor si de Dino Buzzati. Dupa ce bastioanele, santurile de aparare, portile, turnurile, curtinele, magaziile au fost inaltate, dupa ce glasiul a fost pregatit cu iarba deasa si aspra, gigantica fortareata care inconjura toata cetatea a incremenit in asteptarea asediului. Ani la rind, zi de zi si noapte de noapte, ofiterii si soldatii din garnizoana au urmat ca dupa ceas ritualul (rapoarte si onor in careu, schimb de garzi, instructii, parade, inspectii), gata oricind de aparare, ba chiar de atac in afara zidurilor. Dar n-a venit nimeni.
Si astfel, incet, incet, pe ofiteri i-a cuprins un fel de plictis si delasare, soldatii s-au luat dupa ei, pe bastioane au inceput sa creasca ierburi aiurea, ba chiar copacei, ambrazurile s-au paienjenit, pe ziduri a urcat iedera, santurile s-au innamolit. Iar falnica fortareata care nu mai avea impotriva cui sa tina piept s-a pregatit sa moara.
(va urma)