Notatia facuta de Preda rezuma destul de bine conflictele romanului, luminindu-i totodata, din perspectiva prozatorului, miza “teoretica”. Mezinul Morometilor, Niculae, reapare acum in scena ca un personaj de sine statator (la propriu si la figurat), intrat din idealism in rindurile compacte ale membrilor de partid comunist si dirijind, conform indicatiilor venite de la centrul de putere, activitatea si truda taranilor din satul natal.
Linistea de altadata, caracterul asezat al lumii rurale, cu traditia, legile si stratificarea ei sociala, s-au destramat. Prim-planul a fost invadat si ocupat de tot felul de personaje obscure, suspecte, iesite nu se stie de unde, care tulbura si fractureaza in mod tragic viata oamenilor “cu vechime” in Silistea-Gumesti.
Este o reproducere la scara a profundelor si gravelor metamorfoze aduse, in intreaga societate romaneasca, de noul regim politic. Preda exploateaza la maximum momentul liberal al lui 1967 (lucrul la roman, il incepuse in 1953) pentru a imprima, in constiinta publica, aceasta relatie. Valorile traditionale, patriarhale, exprimate in continuare, in modul sau inconfundabil, de Ilie Moromete, intra intr-un conflict acut cu cele noi, revolutionare, asumate si aparate de fiul sau mai mic.
Cu o remarcabila intuitie, romancierul suprapune asadar mai multe despartiri si conflicte: ideologic si biologic, social si familial. Si ritmurile narative se modifica, fata de Morometii, I. Lucrurile si intimplarile nu mai sint vazute acum din unghiul calm-ironic al fostului protagonist. Perspectiva gliseaza, in functie de evenimentele din sat si de cei ce le creeaza. Morometii, II devine astfel mult mai alert si mai captivant, ca intriga, decit primul roman. E un roman al faptelor, in timp ce acela era mai mult unul al cuvintelor, al vorbelor spuse cu ironie subtire.
Cu toate acestea, vitalitatea tipologica a batrinului Moromete va ramine aproape nestirbita. Parasit de fiii sai mai mari, fugiti la Bucuresti spre propria ratare, pierzindu-si autoritatea in fata fetelor si a mamei lor, contrazis la tot pasul de Niculae, redus, datorita noului context, la statutul de om indatorat Colectivei si – prin extensie – Statului, ajungind din aceasta cauza un fel de infirm social, Ilie Moromete continua sa-i fascineze pe cititori. Si anume, tocmai prin felul sau incapatinat, rezistent de a-si conserva o proprietate privata: daca nu averea, ca atare, atunci o zestre interioara, ereditara, de bun simt si umor taranesc.
Scenele de culoare realista, alternate cu introspectii fine in universul launtric, contureaza un personaj inca o data memorabil: diminuat si chiar anulat, in multe din “functiile” sale, insa proiectat, cu toata forta epica a romancierului, in centrul luminos al lumii create de Marin Preda.
Sub cota valorica a primului roman, Morometii, II este totusi un extraordinar document: un document de epoca si in acelasi timp unul pur uman.