Nu nimeresc tonalitatea, n-am timbrul lui Zeljko Bebek, dar efectul e garantat: ma relaxez fara sa ma intind pe canapea, alung tristetea fara sa beau pic de slibovita, uit necazurile fara pilule filosofice…
Cel care a facut din Bijelo Dugme emblema rockului iugoslav e – cine nu-l stie? – Goran Bregovic. Ma feresc sa-i pronunt numele de vreo zece ani, de cind l-au confiscat snobii de pe malurile Dimbovitei, afisindu-se cu “Bregovic” mai abitir decit manelistii cu lanturile de aur sau telefoanele de fite. Omul e, fara indoiala, un foarte abil compozitor, preluind si prelucrind filonul de muzica populara supranumita balcanica. Batuta slavilor (sirba), hora bulgareasca, doina aromana, geamparaua, maneaua turceasca ori furata tiganeasca, toate le-a amestecat cu rock-and-roll si ceva blues de provenienta occidentala, obtinind o mixtura de indiscutabila originalitate si naturala prospetime. Plusul compozitiilor se datoreaza interpretilor, vigorii tipice popoarelor care au avut curajul (dar si nesabuinta) sa declanseze si sa duca razboiul din anii ‘90, proba de inconstienta, orgoliu si personalitate (auto)distrugatoare. Cine asculta (si pricepe ce asculta) inregistrarile editate sub numele Bijelo Dugme, apoi pe cele de sub numele Goran Bregovic va sesiza imediat diferenta de forta. Desigur, accept ca Bregovic, in cariera lui solo, are dreptul sa procedeze cum doreste, ba chiar sa schimbe registrul, sa faca muzica orchestrala sau orice vrea. Nu bag mina in foc, dar cred ca Bregovic insusi a fost constient mereu ca nu se poate lepada de amprenta “nasturelui alb” (asa se traduce Bijelo Dugme, pentru cine nu stie). De altfel, destule piese din acea perioada figureaza pe discurile solo, evident adaptate publicului larg european, spre care (se) indrepta “produsul”.
Nu mi se pare ca piesele de “rock pur”, asemanatoare celor comercializate pe piata anglo-saxona, au alta calitate decit simpla imitatie, fie ca trateaza “marea problema” a iubirii, fie ca vorbesc de realitati locale, gen Kosovo. Dar acolo unde muzica gaseste izvorul (si fiorul) ancestral, totul explodeaza ori se duce de ripa in cel mai pur stil yugoslav. De exemplu, Lipe cvatu sau Ruzica si bila, sada vise nisi. E ca si cum toata omenirea isi exprima durerea si resemnarea in aceste cathartice marsuri funebre. Versurile aproape ca nu conteaza. Conteaza ce transmite vocea. Iar Mladen Vojicic Tifa ori Alen Islamovic n-or fi Domingo sau Pavarotti, dar nici Boy George. Din gitul fiecaruia parca s-a rupt ceva cind au facut inregistrarile, in anii ‘80…
Se poate observa cu usurinta, la concertele Bijelo Dugme – Turneul 2005, editate pe DVD nu demult, ca rolul instrumentistilor de rock – basistul, tobarul, claparul – din preajma lui Bregovic este definitoriu. Fara ei, toata echipa sa de “nunta si inmormintare” e doar o curiozitate balcanica, la fel ca multe altele, inclusiv din spatiul romanesc.
Impresionant in spectacolele din Sarajevo, Zagreb sau Beograd e publicul. Ferice de trupa care isi aude cintecele reluate la unison de-o arena arhiplina!