Intr-o conferinta recenta organizata de publicatia “The Atlantic”, Nassim Taleb, un alt mare prezicator, spunea verde in fata ca nu vrea sa-l asculte pe Krugman si alti economisti ca el pentru ca nu au spus clar, cu ani de zile in urma, ca avea sa vina dezastrul: asa ca nu vrea sa-si piarda timpul cu astfel de savanti. Stiu, pare mai mult un soi de club al mamelor Omida, dar puterea de predictie e mai apreciata decit oricind in mediile extrem de serioase. In cartea pe care v-o propun aici, dupa ce autorii isi prezinta reusitele futurologice, se merge ceva mai departe: catre o critica directa, intr-un limbaj cit se poate de colocvial, a sistemului financiar si, mai ales, se propun solutii concrete pentru iesirea din impas. Cele peste 500 de pagini chiar pot fi citite ca o rubrica imensa de “stiati ca…”. Asadar, stiati ca…
…in urma cu numai citeva zile Wall Street-ul a anuntat din nou prime, salarii, bonusuri record in companii care in anii trecuti erau sustinute cu bani publici americani pentru evitarea prabusirii lor? Roubini si Mihm spun ca plata traderilor de pe Wall Street e una dintre cele mai spinoase probleme ale crizei. Autorii subliniaza ca exista o complicitate de-a dreptul bolnava intre trader si actionari. Mai ales ca produsele financiare au ajuns uneori la o asemenea complexitate incit nici una dintre parti nu mai intelege exact cind se joaca cu focul si cind nu. Daca traderul risca si cistiga, toata lumea e fericita. Daca pierde, doar actionarul fraier (este cuvintul folosit de autori) preia pierderile. Una dintre propuneri era ca acesti oameni sa fie platiti in produsele toxic-financiare pe care ei insisi le fabrica. Ce e insa semnificativ e ca isi pierde din valoare elementul-cheie din teoriile neoliberale de pretutindeni: actionarul ca beneficiar – tocmai actionarul este eliminat tot timpul din joc de un sistem care a invatat sa complice la nesfirsit garantarea riscurilor.
Stiati ca… Rezerva Federala americana a luat nastere dupa ce criza de la 1907 din Statele Unite l-a determinat pe cel mai mare bancher al tarii, J.P. Morgan, sa-si cheme confratii la negocieri? I-a inchis in biblioteca cu cheia pina cind au ajuns la o intelegere cit de cit. La citiva ani dupa intilnirea asta legendara se nastea celebra “Fed”. Neajunsul cu aceste povesti e altul – uitam, spun autorii nostri, ca o criza nu e un accident. Ca e de ajuns sa investigam istoria capitalismului din ultimele sute de ani si sa vedem ca e, de fapt, un lung sir de crize, care mai de care mai grave. In secolul al XIX-lea, de exemplu, avem patru crize grave: 1819, 1837, 1866 si 1893. Toate dupa aceeasi schema: clatinarea increderii si creditarii in tarile dezvoltate, prabusirea periferiei (“economiile emergente”) dependente de nucleele financiare. Si pe atunci nu era “globalizarea” de acum…
Stiati ca… o criza teribila a Americii Latine din anii ‘80 a fost si o consecinta a unor politici salvatoare pentru Statele Unite? Omul providential al inceputului deceniului noua a fost Paul Volcker, presedintele Rezervei Federale, care a inceput sa mareasca ratele dobinzii. Numai ca asta a insemnat o povara insuportabila pentru tarile americo-latine care intrasera intr-o perioada de imense imprumuturi pentru modernizare. Exemplul este dat pentru a sublinia finetea incredibila pe care o necesita manipularea procentelor de la conducerea Fed. Avea s-o simta o lume intreaga atunci cind la cirma, dupa Volcker, a venit Greenspan, scos de multi drept unul dintre principalii “vinovati” ai crizei.
Stiati ca… la baza teoriilor “laissez faire”, care promoveaza forta de autoreglementare si reglare a pietelor, sta o carte de la 1900 scrisa de un francez, Louis Bachelier. In tara sa nu prea a fost bagata in seama. In SUA, ideea a prins radacini inca dinainte de Marea Criza. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, catedra de economie de la Chicago a inceput sa promoveze agresiv aceasta teorie deja infirmata si criticata acid de mai bine de jumatate de secol. Deja pe la 1970 era un lucru de la sine inteles in mai toate scolile de economie ca “pietele sint eficiente si ca inglobeaza in preturi toate informatiile cunoscute”. Roubini atrage atentia asupra unei intregi pleiade de ginditori (de la J.S. Mill, la Marx) care subliniau tocmai irationalul din mersul pietelor, teribilele variabile de ordin comportamental, psihologic, faptul ca mersul capitalismului nu are o directie catre un reglaj din ce in ce mai fin, ci inseamna mai curind o serie de suisuri si coborisuri abrupte si extrem de dureroase. Keynes a descris decizia economica mai degraba ca pe un impuls primar – a ramas celebra sintagma “spirite animale” – si, in consecinta, a elaborat celebrele teorii care aveau sa scoata la lumina o lume economica aflata in impas in acel moment. N-a durat nici asta prea mult.
Stiati ca… de obicei crizele lasa in urma infrastructuri utile, modernizari care misca lumea la propriu? In 1840, in Marea Britanie, o mare criza a fost generata de boomul cailor ferate. O linie comerciala de mare succes intre Manchester si Liverpool generase o serie de investitii nebunesti care au dus la construirea de cai ferate unde vrei si unde nu vrei, o parte dintre ele absolut inutile. S-a lasat cu falimente in lant. Dar si cu o infrastructura extrem de pretioasa. Boomul “dotcomurilor” in anii ‘90 a dus de asemenea la consolidarea Internetului de care ne bucuram toti acum. Insa intrebarea vine foarte firesc atunci: cu ce ne-am ales dupa imensa criza inceputa in 2007? Raspuns: cu nimic, cu mai nimic.
Stiati ca… in fata crizei anilor ‘30, presedintele american Herbert Hoover a gasit un singur sfat de dat concetatenilor: “fiecare sa se bizuie mai departe pe propriile forte”. Va suna cunoscut? Au trecut 80 de ani si inca auzim astfel de declaratii facute de un presedinte de prin Est. Dupa declaratiile lui Hoover, la citiva ani, Keynes impunea prin teoriile sale novatoare politica fiscala ca principala arma guvernamentala impotriva crizei. Sfaturi precum cel al lui Hoover seamana, spune Roubini, cu recomandarile medicale medievale de tip “lasati pacientul sa sufere ca-i trece”.
Stiati ca… imprumuturile complet hazardate facute de diverse institutii financiare au capatat nume dintre cele mai haioase? NINJA, de exemplu, inseamna “no income, no job or assets”. Iar titlurilor toxice abreviate CDO li se mai spunea in mediul financiar “obligatiuni mortale Cernobil” (Chernobyl Death Obligations).
Stiati ca… celebrele agentii de rating Fitch, Standard & Poors si Moody’s s-au aflat si se afla in conflicte de interese de-a dreptul comice. De exemplu, de la agentiile de rating se putea face consultanta pentru… a obtine un rating mai bun. Clientul platea, obtinea un rating bun pentru un produs financiar dubios si toata lumea era multumita. E ca si cum un student si-ar plati profesorul pentru a-l invata sa obtina nota cea mai mare, scriu economistii nostri. Mai mult, cele trei agentii aflate in competitie risca sa-si piarda clientii mari daca indraznesc sa le dea la un moment dat vreun rating dezavantajos. Deci, mult timp, a avut loc o competitie a notelor mari pentru clientii grasi.
Stiati ca… statutul de companie “semnificativa sistemic” este extrem de rivnit? Criza a adus multe falimente in rindul institutiilor financiare mici si mijlocii. Au scapat pestii cei mari, corporatiile prea mari ca sa cada, TBTF mai sint numite (too big to fall): Morgan Stanley, Goldman Sachs, AIG si altele asemenea. Ei bine, acest statut de importanta sistemica detinut de unele companii a determinat salvarea lor cu bani publici. Si din aceasta cauza au aparut situatii aberante precum batalia Wells Fargo cu Citigroup pentru preluarea unei banci imense aflate in insolventa, Wachovia. Ruobini si Mihm sugereaza foarte plastic ca a avut loc o competitie intre colosii financiari intr-o cursa de tipul “cine devine prea riscant si prea mare pentru a fi lasat sa moara? “. Asa ca nu mai contau situatia financiara si stabilitatea firmei, ci marimea critica de care se sperie pina si guvernul…
Am ales doar citeva motive pentru care cartea acestor doi economisti merita parcursa. Exista si o dizgratioasa tendinta, de care pomeneam la inceput, de a transforma demersul economic intr-o divinatie. Roubini si Mihm nu scapa in unele pasaje de aceasta tendinta, dar isi pun presupunerile intotdeauna pe baze solide de istoria economiei si pe o retorica prietenoasa cu cititorul nespecialist. Important e sa nu uitam sa ridem in mijlocul imensului sirag de evenimente economice de absurdul carora nu ne dam seama de fiecare data decit prea tirziu.
Nouriel Roubini, Stephen Mihm,
Economia crizelor. Curs-fulger despre viitorul finantelor,
traducere de Smaranda Nistor, Editura Publica, 2010