“Travaliul creator” ii ofera lui H. posibilitatea de a descoperi limitele picturii, in comparatie cu cealalta arta de care se simte atras, si anume literatura sau caligrafia. Dilema acestui artist aflat pe drumul ce duce de la pictura la literatura este un bun prilej pentru Saramago de a-si dezvalui talentul de comparatist, analizind in paralel cele doua arte, vazute prin ochii personajului H.: “Ma observ scriind asa cum nu m-am observat niciodata pictind si descopar ce este atit de fascinant in actul acesta: in pictura, vine intotdeauna momentul cind tabloul nu mai suporta nici o trasatura de penel in plus, in timp ce rindurile acestea se pot prelungi infinit de mult”. Pictorul H. incearca sa dea muncii sale o ratiune de a fi in continuare, dar folosind mijloacele si uneltele altei meserii, adica trisind.
Aceasta “prelungire infinita” este tocmai principalul avantaj pe care literatura il ofera in raport cu pictura, posibilitatea de a continua la nesfirsit: “Voi putea sa scriu mereu, spune H., pina la sfirsitul vietii, in timp ce tablourile, inchise in ele, se opun, sint ele insele izolate in pielea lor, autoritare, si, la rindul lor, insolente”. De aceea vorbim de opera aperta (Umberto Eco) doar in literatura.
Cuvintele sint in schimb mai dure, mai greu de manevrat decit pensulele si mai egale in culoare decit vopselele. Totusi, undeva pe la mijlocul Manualului, Saramago scrie: “Analizind bine aceste subtilitati observ ca nu sint prea multe deosebiri intre cuvintele care uneori sint vopsele si vopselele care nu pot rezista dorintei de a fi cuvinte”.
Eseu despre arta
Ispitit de o alta forma de exprimare, care nu este a lui, H. constientizeaza ca nici macar pictura nu-i apartine. Ajunge atunci la o concluzie dureroasa: nimic din ce picteaza nu e pictura si nimic din ceea ce scrie nu e literatura. Aceasta e realitatea care-l macina. Nu-i mai ramin decit ratacirea, oscilarea intre foaia de hirtie si pinza alba, amindoua ca niste “certificate de nastere” necompletate. In acest moment al vietii sale, pierdut pe drumul catre adevarata arta, Saramago ni-l infatiseaza pe H. stind in fata sevaletului cu o carte in mina si citind. Lectura poate fi interpretata in acest caz ca un fel de repaus intre doua arte.
Revenind la comparatia dintre pictura si literatura, Saramago se intreaba despre devenirea artistului in actul creatiei sale, atunci cind vorbim de pictor si atunci cind ne referim la romancier. Daca cel care face un portret se picteaza pe sine, cel care scrie oare tot pe sine se scrie? Ce este artistul inainte si ce devine el dupa ce isi desavirseste opera? Astfel de intrebari, care tin de conditia creatorului si de procesul creatiei sale, ne conduc catre domeniul esteticii, domeniu foarte apropiat si drag lui Saramago.
Scriitura fragmentara si apropierea foarte mare a cartii de forma eseistica ne fac sa numim acest roman Eseu despre arta. Mai ales ca exista deja in opera lui Jose Saramago un Eseu despre orbire si un Eseu despre luciditate. Chiar subtitlul Manualului de pictura si caligrafie a fost la inceput, in prima editie, esaio de romance.
Jose Saramago, Manual de pictura si caligrafie,
traducerea din limba portugheza si note Mioara Caragea,
colectia “Biblioteca Polirom. Seria de autor «Jose Saramago»“,
Editura Polirom, 2010, 34.95 lei