Nu dispun de o explicatie oficiala pentru aceasta initiativa a lui Cristian Mungiu de a arata in cadrul aceluiasi eveniment filme romanesti si straine de Cannes, dar pot incerca una psihologica: gestul nu e legat doar de informatie, de faptul ca Thierry Fremaux a adus niste filme proaspete prezentate/premiate la Cannes sau de gestul frumos al acestuia de a arata ca pretuieste cinematografia romana venind pentru a doua oara in doi ani la Bucuresti, ci e vorba si de modalitatea eleganta a lui Cristian Mungiu de a arata ca succesul sau si al generatiei sale are in spate o traditie inceputa in anul 1946. Chiar a fost vazuta la cinema Studio – locul de desfasurare a festivalului – singura copie ramasa a primului film romanesc ce a mers la Cannes, scurtmetrajul Floarea reginei, realizat de Paul Calinescu dupa un basm de Carmen Sylva (pseudonimul Reginei Elisabeta). In total, s-au vazut 10 filme romanesti realizate inainte de aparitia, pardon de expresie, a Noului Val si cinci filme straine, iar invitatii – autori ai filmelor din program – au fost: Iosif Demian, Nae Caranfil, Nicolae Breban, Gaspar Noe, Serghei Loznitsa, Kornel Mundruczo. Plus Thierry Fremaux care ne-a asigurat ca nu e suficient sa avem Palme d’Or-ul, pentru ca e nevoie mai ales de o politica publica de sustinere a filmului. Asteptam, deci, ca eforturile lui Cristian Mungiu sa se concentreze de acum inainte si pe aceasta directie.
Deocamdata, Les Films de Cannes a Bucarest a fost un succes si in ce priveste interesul spectatorilor (la filmele romanesti s-a intrat gratis), si prin aceea ca a facut ceea ce trebuia de mult facut – sa scoata la lumina pelicule romanesti care dormeau la Arhiva Nationala de Filme: Floarea reginei, La Moara cu noroc, Rascoala, Balanta, O vara de neuitat, Telegrame, E pericoloso sporgersi, Padurea spinzuratilor, O lacrima de fata, Printre colinele verzi. Nu au mai incaput filme de Radu Gabrea, Savel Stiopul, Ion Popescu Gopo, Mircea Daneliuc, Haralambie Boros, Malvina Ursianu si altii. Asta e. Ramin pentru la anul. (Cine doreste sa aiba lista absoluta a filmelor romanesti de la Cannes, din 1946 pina azi, sa cumpere cartea de 600 de pagini a lui Ioan Lazar, Cannes-ul romanilor, proaspat iesita de sub tipar.) Un alt succes a fost faptul ca cineastii au dialogat relaxat cu spectatorii. Iata cam ce au spus. (Discutia regizorului Serghei Loznitsa si a interpretului Vlad Ivanov legata de filmul My Joy a venit peste termenul la care “Suplimentul de cultura” pleca la tipar, iar Xavier Beauvois, autorul lui Des hommes et des dieux, n-a mai ajuns in Romania, desi confirmase.)
» Aflat intimplator la Bucuresti (si venit din Australia, unde e stabilit), Iosif Demian a avut ocazia sa vada in Romania O lacrima de fata, cu care a fost favorit la Camera d’Or in 1982, pentru prima oara de la data premierei. De fapt, nu-si aminteste exact de cind – din 1980, cind a avut loc premiera la Bucuresti, din 1983 sau din 1984 (in 1985 a plecat din tara). La intilnirea pe care a avut-o cu publicul, Demian a spus unul dintre bancurile cu care isi incalzea actorii: “Vine Georgica de la scoala si ii zice mamei: «Mama, nu ma mai duc la scoala niciodata!», si mama ii spune: «Georgica, tu trebuie sa mergi la scoala din doua motive: 1.– pentru ca ai 55 de ani (n. r. – sala ride) si 2. – pentru ca esti directorul scolii (n.r. – sala ride si mai tare). Dupa proiectie, cineastul a povestit cum a voalat intentionat filmul pe 16 mm primit de la magazie (“Vroiam ca acel film sa aiba toate relele posibile, ca sa aduca acel iz al evenimentului pe care nu-l poti pierde”), dar si cum a fost cu Cannes-ul. A ajuns pe Croazeta la propunerea lui Alexa Visarion, care-l cunoscuse pe Gilles Jacob, presedintele festivalului, la Paris, iar acesta fusese de acord sa organizeze o Zi a Filmului Romanesc, cu patru filme. Din cele 17 propuse pina la urma de cineastii romani, francezii au ales doar O lacrima de fata si, pentru ca nu puteau organiza o Zi a Filmului Romanesc doar cu el, l-au inclus in sectiunea “Un Certain Regard”. Filmul lui Demian ar fi putut lua Camera d’Or daca cei doi sau trei critici romani prezenti la Cannes l-ar fi votat (asa era pe atunci), dar ei au pretextat ca n-au vazut toate filmele si au refuzat. Pentru ca din cei 2.000 de lei de care se imprumutase sa-si cumpere frac si-a luat barca de pescuit, Iosif Demian a imprumutat de la Buftea un frac, dar numai cind isi facea bagajul de Cannes a observat ca acesta era gaurit la spate si avea urme de singe (era din filmele cu comisarul Miclovan). Dres cit s-a putut, fracul i-a atras totusi atentia la intrarea in Palatul Festivalului tocmai lui Charles Aznavour, care l-a batut pe roman pe spate si i-a spus prin semne: “Bravo dom’le! Asta da costum”.
» Nae Caranfil a stat 10 minute de vorba cu publicul in sala si 40 de minute in Sala de marmura a cinematografului Studio. Probabil ca spectatorii – mai ales tineri – au vazut E pericoloso sporgersi pentru prima oara. Cristian Mungiu a condus discutia de 10 minute incepind prin a-si aminti cum a vazut el prima oara filmul. Era in 1993, pe cind era inca jurnalist (la “Opinia Studenteasca”, daca nu ma insel) si se afla la Festivalul de la Costinesti. “Era primul film pe care il vedeam complet in alta cheie dupa caderea comunismului. A fost un motiv in plus pentru mine sa incerc sa fac si eu meseria asta”, a spus Cristian Mungiu inainte de a-l intreba pe Nae Caranfil ce s-a intimplat cu Natalie Bonifay, “despre care se spunea in epoca ca e prietena ta”. Nae Caranfil a evitat sa confirme/infirme aluzia, dar a spus ca E pericoloso sporgersi a ramas primul si ultimul film facut de aceasta actrita elvetiana pe care regizorii n-au mai solicitat-o si care acum e o casnica mamica. Si-a adus pe urma aminte cum invatase ea romana intr-un timp foarte scurt. “La sfirsitul filmarilor vorbea romana curent. Stiu ca mergeam in restaurante si incerca sa vorbeasca cu chelnerii. Isi facea propria gramatica pentru limba romana in cap, il chema pe ospatar si ii spunea: «Se poate mai vin?». La care ospatarul raspundea: «Da, da, mai veniti…»“. Nae Caranfil a facut si un mic concurs cu spectatorii intrebindu-i daca au observat ce element important din viata unui oras de provincie lipseste cu totul din filmul sau. N-a stiut nimeni. A raspuns tot el: “Masina, autoturismul. Pierdeam destul timp la filmare sa golesc cadrul de Dacii. In primul rind ca era o masina urita, care murdarea cadrul, iar in al doilea rind mi-am dat seama ca lipsa totala a oricarei masini va da filmului un aer usor interbelic, prafuit, lucru care se va transfera insesizabil asupra atmosferei nostalgice a filmului”.
» Nicolae Breban s-a declarat dornic sa faca un al doilea lungmetraj, daca ar avea bani. Singurul sau film regizat (si scris) de el, Printre colinele verzi (dupa romanul sau Animale bolnave), a participat in Selectia Oficiala de la Cannes in 1971. Partidul nu l-a cenzurat la Bucuresti, dar francezii l-au vrut mai scurt cu jumatate de ora. Pina in 1972 filmele mergeau la Cannes desemnate de tarile din care proveneau. Numai dupa 1972 au intrat in piine selectionerii festivalului.
» Thierry Fremaux, delegatul general al Festivalului de la Cannes, a prezentat in doua zile citeva dintre filmele straine din programul de la Bucuresti, a tinut o conferinta de presa si un masterclass pentru studentii la film, a dat mai multe interviuri. Iata citeva idei principale dintre cele emise pe un ton neobosit: “Ce se intimpla aici, in Romania, e extraordinar. De 10 ani, de cind lucrez pentru Festivalul de la Cannes, am mers pe ideea descoperirilor. Iar descoperirile au fost Mexicul, Coreea de Sud, zona Israel-Palestina-Liban si Romania. Romania a fost poate o descoperire mai importanta decit celelalte pentru ca e si o cinematografie in dificultate. Exista o generatie fantastica de creatori, dar nu e de ajuns. Nu e suficient sa iei Palme d’Or-ul la Cannes. Mai trebuie si ca la ea acasa cinematografia romana sa aiba ecou in rindurile spectatorilor. Sint aici ca sa va spun ca noi, la Cannes, sintem foarte interesati de cinematografia romana. Nu vreau sa dau numai Franta ca exemplu, dar aici s-au pastrat salile de cinema si uneori sint sustinute de autoritatile locale, fiind considerate la fel de importante ca teatrele si scolile. Ar fi pacat ca filmul romanesc sa fie unul dintre cele mai bune din lume, mai putin in Romania. Nu e de datoria mea sa spun daca un film e bun sau nu, ci daca poate sau nu poate fi aratat la Cannes. Trebuie sa fii umil, modest, trebuie sa fi urmat scoala generozitatii, ca si pe cea a non-generozitatii. Adica sa eviti sa spui «Nu-mi place, deci exist». E dificil sa-ti placa un film, e mult mai usor sa nu-ti placa. Mie imi plac filmele lui Godard, cinema-ul contemplativ, cinema-ul extremist de autor, dar si The Social Network de David Fincher – si nu vad unde e problema”.
» Kornel Mundruczo e nascut din parinti romani, dar locuieste in Ungaria. Spune ca de multe ori s-a simtit maghiar in Romania si roman in Ungaria, dar acum a venit la Bucuresti sa-si prezinte ultimul film, Tender Son. The Frankenstein Project, cu care a participat in acest an in Competitia Oficiala de la Cannes. Reinterpretare a romanului lui Mary Shelley, filmul isi plaseaza actiunea in Budapesta zilelor noastre, unde un regizor (interpretat chiar de Kornel Mundruczo) aflat in casting pentru viitorul sau film face cunostinta cu monstrul pe care l-a creat in postura fiului sau conceput la o virsta frageda si care are acum grave tulburari psihice. “A fost foarte greu sa joc in propriul meu film”, a marturisit Mundruczo, “dar era cel mai sincer lucru pe care il puteam face, mai ales ca in film nimeni nu e actor. A fost greu. Am filmat in doua etape: cind nu eram in fata camerei, ma studiam pe monitor si din sase duble pastram una; in cea de-a doua am incetat sa ma mai controlez si m-am comportat ca un actor obisnuit. “ Mundruczo, care a filmat precedentul lungmetraj, Delta (Premiul FIPRESCI la Cannes), in Delta Dunarii, nu doar considera Delta un loc unic in lume, dar ii place si Mircea Cartarescu. Revenind la ultimul sau film, el il rezuma asa: “Viata e mai importanta ca arta, dar paradoxul e ca o comunic prin intermediul artei. Acesta e ars poetica mea referitoare la mitul lui Frankenstein. Trebuie sa ne infruntam temerile, sa ne asumam responsabilitatea de a fi creat un monstru, adica de a avea o problema”.
» Filmul lui Gaspar Noe, Enter the Void, a fost singurul din lotul ales de Thierry Fremaux care provine din recolta de anul trecut, nu din acest an. Cineastul a revenit in Romania (acum citiva ani a prezentat Irreversible la Festivalul DaKINO) cu filmul la care lucra inca inainte de Irreversible, o calatorie halucinanta, psihedelica a spiritului unui tinar dependent de droguri ucis la Tokyo. Cineastul a venit si cu explicatia filmului, care poate nu e accesibila tuturor: “La sfirsit intelegem ca spiritul eroului n-a parasit corpul si ca tot ce i s-a intimplat in film e legat de Cartea Tibetana a Mortilor pe care o citise inainte, ca si de ce i s-a intimplat in acea zi. Filmul este povestea unui vis. Din punctul meu de vedere, spiritul nu a parasit corpul, un indiciu fiind ca atunci cind, spre final, visul devine disfunctional, il vedem pe erou in postura de bebelus, iar orasul Tokyo de la sfirsit nu e decit macheta pe care baiatul o vazuse la prietenul lui. Acest vis se petrece dupa ce eroul e impuscat, asa ca nu stii foarte exact ce se va intimpla”. Poate un psiholog ar putea comenta mai mult pe marginea faptului ca optiunea pentru filmarea eroului cu spatele la aparat vine din propria experienta a cineastului: “In vise si in amintiri intotdeauna ma vad in cadru, in interiorul imaginii, niciodata din fata”. Ideea filmului i-a venit cu 20 de ani in urma, cind a consumat ciuperci halucinogene cu un prieten. Intors acasa, a vazut la televizor filmul Lady in the Lake, ecranizarea revolutionara, din 1947, a lui Robert Montgomery dupa Raymond Chandler, filmata in intregime din unghi subiectiv, si a avut o revelatie. Simtindu-se relaxat in compania publicului, Gaspar Noe a amintit reactiile haioase ale unor spectatori: “Acest film ar fi interesant pentru cei care nu s-au drogat niciodata. Unii imi spun: «Eu nu fumez, nu beau cafea, nu ma droghez, dar v-am vazut filmul si acum stiu ca n-o sa ma droghez niciodata»“.