Discutiile pe aceasta tema nu s-au incheiat si nu se vor incheia curind, fiindca, asa cum se intimpla mai intotdeauna, ambele tabere au un pic de dreptate. Sau, mai exact, fiecare are dreptatea ei. Aici intervine insa si greutatea afirmatiilor unei laureate Nobel, care s-a impus nu doar prin talentul ei literar incontestabil, ci si prin intransigenta etica.
Si totusi Herta Muller nu are intru totul dreptate. Chiar daca nu greseste, chiar daca afirmatiile ei sint corecte, iar judecatile ei sint justificate. Nu credeam sa ajung vreodata sa scriu asta, dar intransigenta morala trebuie ajustata – macar un pic – la societate, la vremi si la umanitate. La Herta Muller recunosti imediat spiritul legilor din Vechiul Testament, dar mai putin empatia, cea care leaga fiintele umane. Altfel spus, scriitoarea romano-germana are dreptate in termeni absoluti, dar greseste in felul in care particularizeaza.
Da, societatea romaneasca in ansamblul ei a acceptat regimul comunist ca pe un dat, ca pe o napasta cu care te acomodezi si in cadrul careia incerci sa-ti duci traiul. Nu s-a organizat intr-o miscare de revolta impotriva comunismului nici in ansamblu, nici la nivelul diverselor grupuri de prestigiu sau de putere, cum ar fi intelectualitatea (sau muncitorimea). Dar atunci cind vine vorba de cazuri particulare, lucrurile sint mai delicate si trebuie nuantate.
De exemplu, Herta Muller greseste atunci cind il numeste pe Mircea Cartarescu Mitläufer (tovaras de drum sau, mai putin acuzator, cel care merge impreuna – cu regimul). Greseste in primul rind fiindca, selectindu-l pe el, nu acuza, printr-o ipotetica sinecdoca, intreaga intelectualitate romaneasca, ci il evidentiaza pe Cartarescu, exonerindu-i cumva pe ceilalti. Caci, daca pina si Cartarescu a fost un Mitläufer, cum sa le ceri unor intelectuali mai putin vizibili sa se ridice impotriva regimului? Mai mult, o astfel de categorisire il acuza pe scriitorul renumit de astazi de o presupusa vinovatie a intelectualului de atunci, adica de acum douazeci si ceva de ani – si nu e corect. Inainte de 1989 Mircea Cartarescu nu era scriitorul tradus in zeci de limbi, cel mai prestigios nume al literaturii romane, autorul a citorva carti fundamentale (nu publicase inca nici Levantul), ci o “tinara speranta”, un autor al carui cuvint nu avea multa greutate nici macar printre semenii lui si a carui revolta fatisa impotriva regimului ar fi fost inabusita cu usurinta, fara prea multe urmari. Probabil ca Mircea Cartarescu de azi s-ar revolta impotriva unui regim cum a fost cel ceausist (dar asta nu se mai poate demonstra). Atunci insa – amintiti-va numai – era un biet profesor de liceu, tracasat de grijile cotidiene, care cauta sa supravietuiasca si a carui disidenta n-ar fi avut nici un efect in lipsa unei reactii de solidaritate masiva – de care nu cred ca ar fi avut parte, dupa cum bine stiau si el, si ceilalti confrati.
Asadar, selectarea numelui lui Mircea Cartarescu in contextul dat a fost o greseala a scriitoarei germane. E, de altfel, o greseala pe care, la alt nivel, o comitem sistematic si noi, in micile noastre dispute etice, atunci cind ii ostracizam pe informatorii Securitatii, uitind sistematic de vinovatia celor care i-au recrutat, adesea cu de-a sila.
Si mai exista o problema delicata, legata de raporturile diferentiate ale etnicilor germani cu regimul lui Ceausescu, dar despre asta voi scrie saptamina viitoare.