Si ce generatie! Cind se faceau orele amiezii, un vuiet surd crestea pe strazile din jurul blocului D4. Deschizind fereastra, zgomotele navaleau inauntru. Urlete de piei-rosii si chiraieli de fetite, indicatii zbierate pe terenul de fotbal si injuraturi prompt sanctionate de cite-un educator ad-hoc, asistind de sus, de la geam, melodii revarsate din boxe peste intregul cvartal, hamaituri de ciini urmarind o pisica sau fiind, ei, fugariti de copii…
Imi puneam imediat sortul, tricoul, ciorapii, adidasii, si ma napusteam cu capul inainte pe scari, doritor sa nu ratez ceva din ce se-ntimpla afara. De la etajul trei, serpuiam dexter pe balustradele de plastic care, flexibile, nu se rupeau. Iesit din scara, nu mai aveam rabdare sa ocolesc amaritul de spatiu verde, de doi metri patrati. O luam pe mica fisie de linga bloc, saream un gardulet care “inconjura” batatorul de covoare – si de aici incepea libertatea. Ea dura pina seara tirziu, cind ultimii mohicani binevoiau sa dea curs rugamintilor de regrupare familiala aruncate in intunericul feeric de parinti ingrijorati.
Cind la scoala am inceput sa facem ore dupa-amiaza, libertatea s-a mutat dimineata, atunci cind aceiasi parinti erau, toti, la serviciu. Cheia de git nu e asadar un simbol al captivitatii, al nefericirii decreteilor. Trebuie sa intelegeti asta, de la noi. Era elementul concret al fericirii noastre, libera de orice “control parental” si stapinind, nestinjenita de nimeni si de nimic, regatul de asfalt. Ce faceam? Dar ce nu faceam? S-ar putea scrie mii de pagini de carte cu jocurile – puerile, sofisticate, brutale, induiosatoare, importate, arhaice, prostesti, minunate – in care generatia noastra si-a trait copilaria.
Profesorii ne invatau cit de important e neamul romanesc si cum pamintul nostru trebuie aparat, in istorie, impotriva ocupantului strain. Cu ocupantul mai pricepeam cite ceva (turci, nemti, niciodata rusi…), dar ce erau toate povestile astea cu pamintul? Care pamint?
Referentul, imi e clar acum, ne lipsea. Pentru noi, satul nu insemna decit acel loc in care mergeam din cind in cind, in vizita, la bunicii cumsecade. Distractie si acolo, nimic de zis, mai ales in vacanta de vara. Poti sa inoti, sa dai la peste, sa maninci porumb pe jar, in timp ce ai mai mari si mai tari fumeaza. Poti sa te urci in copaci si sa lenevesti in hamac, citind Winnetou sau Jules Verne. Dar sa sapi? Sa plivesti? Sa seceri? Sa dai cu coasa? Sa intorci balegarul? Cum ar spune astazi fiu-meu, cind nu-si gaseste incarcatorul de la PSP: oribil.
Daca bunicii nostri si-au pierdut cu singe si lacrimi Satul, iar parintii ne-au construit sub “indicatii pretioase” si stringind din dinti Orasul, noi ce-am facut? Revolutia din 1989 n-am facut-o, asa cum ne mintim frumos. Tot generatia precedenta a fost baza. Haideti sa ne laudam cu asta, fratii mei albi, si voi, apasi neinfricati cu care fumam pipa pacii: cu totii impreuna (blocurile D4, D3, D2, M5) si fiecare in felul lui, am jucat primii si jocul libertatii tuturor.