Sint curios daca si ce fel de receptie va avea din partea criticilor CD-ul Patriciei Kopatchinskaja in al carui program isi asociaza membrii familiei (mama si tatal, Emilia si Victor Kopatchisky, la vioara, respectiv tambal), pe basistul de jazz Martin Gjakonovsky si pe Mihaela Ursuleasa in Sonata a 3-a de Enescu. Ascultindu-l de mai multe ori inclin sa-l calific in categoria discurilor curiozitate, realizate, cel mai adesea, mai mult cu finalitate extramuzicala. Programul amestecat (un soi de CD crossover) pune deja un semn de intrebare. Ciocirlia, care deschide programul, Calusarii care il incheie, iar intercalate intre piesele “grele”, o Doina si hora marita si o Doina si Hora pentru tambal solo dau masura unei nostalgii dupa lumea copilariei moldovenesti si a talentului muzical indiscutabil al membrilor familiei Kopatchinsky, dar, mi-e teama, pe plan artistic, nu sint mai mult decit o demonstratie de virtuozitate. Nici piesele “serioase” ale discului, Sonata in caracter popular romanesc de Enescu, un Duo de Ligeti, cele 8 Duo-uri pentru vioara si tambal, op. 4 de Kurtag sau Tzigane, piesa lui Ravel, aici cu transcriere a partii de pian pentru tambal, nu reusesc sa lase o pecete auditiva sau sufleteasca dupa auditia discului.
Mai interesant este… livretul discului. “O rapsodie despre tara mea” isi intituleaza Patricia Kopatchinskaja notele, scrise cu o doza de naivitate, cu locuri comune, dar si cu darul de a localiza intr-un imaginar popular Moldova profunda, tara in care “viata se aseamana mult celei din sudul Italiei: duminica se merge la slujba, se produce un vin bun, se maninca mamaliga si masline, se vitupereaza impotriva mafiei”. Titlul discului, Rapsodia, se intelege din aceleasi note, este o trimitere la numele ansamblului de muzica populara din Chisinau, intemeiat de Victor Kopatchinky si care s-a bucurat de succes odinioara in intreaga Uniune Sovietica. Interesanta este evocarea lui György Kurtag, compozitorul transilvanean, ni se spune unul din putinii care a compus si pentru tambal. Kurtag ar fi ascultat inregistrarea si nu ar fi fost multumit de interpretare, reprosindu-i tempi prea lenti. Dar Kopatchinskja isi declara admiratia totala pentru el: “Muzica lui ma va preocupa toata viata, iar interpretarile mele se vor schimba cu siguranta”; muzica lui este “un limbaj distilat, redus la esential, precum laconicele aforisme”.
Enescu, “originar din Romania, unde se vorbeste aceeasi limba ca si in Moldova” (sic!), ii este si el aproape, dar altfel. Kopatchinskaja apreciaza “scriitura muzicala a lui Enescu sdreptt foarte complicata si plina de indicatii, aproape un soi de notatie muzicala fonetica; imaginati-va ceva de genul limbii chineze in caractere chirilice. Aceasta sonata imi este atit de aproape, incit n-am avut niciodata nevoie sa o lucrez. Ea vorbeste limba mea si a Mihaelei Ursuleasa…”.
Notele livretului tradeaza tineretea unei interprete, repet, de mare talent, dar inclinata spre gesturi de teribilism si interpretari voit excentrice, unele cu teza, ca in cazul unui disc precedent cu Sonata Kreutzer de Beethoven, cintata impreuna cu pianistul ei preferat Fazil Say, de a impune “un terorism estetic sau artistic”. O atitudine departe de blindul Enescu; distanta de optica muzicala este audibila si iti spui ca este de sperat ca, odata cu virsta, Patricia Kopatchinskaja sa inteleaga ca are nevoie totusi sa “lucreze” pentru a aprofunda muzica enesciana. Pina atunci voi asculta in liniste inregistrarile celor cu adevarat atasati spiritului compozitorului, Menuhin, Gertler, Ida Haendel, Stefan Gheorghiu si, desigur, pe Enescu insusi.