Pentru ca, nu-i vreun secret, de la un punct al vietii incoace, mai indemnat sint sa aleg din raft CD-uri cu Pink Floyd, Tangerine Dream, Van der Graaf Generator, Ayreon sau The Orb si sa le rotesc la infinit pe platanul playerului, desi le stiu pe dinafara, decit un oarecare “project” al indiferent carui muzician ce se straduieste sa invete cum se manevreaza programele de computer dedicate muzicii. Destul sa-mi zdruncine timpanul sapte-opt minute, m-am lamurit cit de cit…
Nu-i de mirare, cred, excitatia mentala ce m-a cuprins, vara asta, la zvonul ca David Gilmour a inregistrat un album cu The Orb. Zvonul s-a adeverit, discul e peste tot. Probabil ca unii cititori ai paginii de fata il stiu, au o parere, o impresie, o certitudine. Fanii The Orb vor fi deja in extaz, realizarea intrece chiar cele mai indraznete vise ale lor despre ce-ar putea remixa Alex Paterson, Tim Bran & Youth. Adeptii (nu le-as zice fani, dat fiind ca mi-e imposibil sa “sparg” masa credinciosilor pinkfloydieni dupa numele celor trei personalitati tutelare – sydbarrettieni, gilmourieni, watersieni) lui David Gilmour au cu ce sa-si mai aline frustrarea ca muzicianul nu le (dar de ce “le”, cind “ne” este perfect valabil, eu insumi fiind un gilmourian devotat?!) ofera anual cite un concert la Royal Albert Hall… Eric Clapton de ce poate, ca nu-i mai bun!? striga(m), plini de ciuda. Apropo: nu sint deloc “anti”-Waters, omul care, in opinia multora, prin 1982-83 “a distrus” Pink Floyd (aplicind parca zicerea romaneasca “eu l-am facut, eu il omor”). Insa e cumva penibil sa plece iar in turneu mondial cu spectacolul bazat pe scenariul The Wall, adus la zi. O fi “editie aniversara” (30 de ani de la…), o fi vorba de alte caramizi ce izoleaza fiinta umana (acestea internetice, ale caror victime pesemne sintem), dar… insa… totusi… Iar aici parca se potriveste o replica, pandant la strigatul de mai sus: Gilmour de ce poate sa scoata ceva nou, iar Waters nu?
Ei bine, David Gilmour n-a scos ceva inedit sub nume propriu, ci este doar invitat special pe noul disc The Orb – Metallic Spheres (2010, Columbia). Chitara lui face tot farmecul celor doua secvente, denumite dupa cuvintele sintagmei-titlu. Dincolo de armonia eterica, spatial plimbata, a claviaturilor si sunetelor inteligent manipulate de cei care alcatuiesc The Orb, amprenta floydiana pusa de Gilmour impinge masina sonora catre zona unde experimentul esueaza in rezultat, rutina devine distractie, munca placere si asa mai departe. Dintr-o suita de riffuri, cit se poate de variate ca structura, amplitudine, ritm, culoare, cu reverberatie sau infundate, “magicienii” de la The Orb asambleaza (sa scriu “compun” mi se pare curata exagerare!) o linie melodica fara fisuri sau sincope. Impartirea pe care o sugereaza subtitlurile tine mai mult de obisnuinta ascultatorului lenes, care se simte gidilat de cuvinte pompoase, gen: Hymns to the Sun, Hiding in Plain View ori exotisme ca Es Vedra.
Per total (iar albumul, pe care l-as fi vrut in surround, e musai de ascultat complet, fara intreruperi, dar si fara asteptarea vreunei revelatii), cu pregatirea cocktailului preferat, avem o ora de uitare a sinelui. Sau de regasire.