Arta si “industria” nu au nimic in comun de obicei, numai ca marketingul poate transforma orice idee intr-o oportunitate de a cistiga bani. Iar daca tu poti cistiga bani, poti face si arta. Arta ta, care te fereste sa raspunzi la intrebari de genul “cum mai merge pictura?”, are valoare si in dolari americani, si in yeni japonezi.
Cu o istorie de opt ani, Frieze Art Fair a incetat imediat dupa primele editii sa mai fie dedicat vinzarilor directe. Galeristii din lumea intreaga se intilnesc in octombrie la Londra pentru a prezenta mici expozitii care sa le creasca sau doar sa le conserve statutul pe piata mondiala, prin care sa promoveze portofoliul de artisti. “Crezi ca daca ma duc eu acum in blugi la un galerist si le spun ca am bani, vreau sa cumpar o lucrare, ma baga in seama cineva?”, mi se spunea dupa prima vizita. Legenda spune ca “oamenii de la stand” au in minte sau stocate in diverse device-uri fotografiile celor mai buni cumparatori. Ei sint in primul rind asteptati sa se infrupte din ceea ce se ofera la Frieze. Dincolo de publicul de buyers&professionals, “gloata” de (ulterior) privitori plateste un bilet deloc ieftin (scump ca lira!) si trece prin filtrul de securitate cu aceeasi seninatate ca la Heathrow inaintea unui zbor transatlantic. M-am intrebat ce lucrari ar putea incapea in gentuta pe care o purtam pe umar – poate putina hirtie trasa prin masina care distruge hirtia de birou, “tema” intr-una dintre lucrarile expuse in partea glamour a tirgului.
Freeze! Projects!
Aici nu exista doar marile galerii din Manhattan, din Londra sau Berlin. Acestea impart cu falsa prietenie avenue-ul de la Frieze. Nou-venitii in industrie, revistele de specialitate si realizatorii de proiecte au propriile lor spatii de expunere, tirgul incurajeaza diversitatea. Una de care nu putem sti cit de atrase sint vedetele hollywoodiene sau din lumea muzicala ce trec anual pragul evenimentului londonez (e un fel de a spune pragul, va reamintesc faptul ca totul se desfasoara intr-un cort: incalzit si, paradoxal, luxos). Curiosi sint insa foarte multi in lumea Frieze, lume in care au jucat roluri si romanii anul acesta (unii reveniti, altii la prima participare). Galeria Vector din Iasi, Galeria Andreiana Mihail si Galeria Plan B – Cluj si Berlin au avut standuri in cadrul sectiunilor “Frieze Projects”, “Frame”, respectiv in spatiul general. Participarea primelor doua a fost sustinuta de Institutul Cultural Roman, in vreme ce echipa condusa de Mihai Pop a venit pe cont propriu la eveniment.
Vector a “infruntat imposibilul”, conform comunicatului de presa, si a functionat pentru citeva zile in conditiile oferite de organizatorii de la Londra. Matei Bejenaru, Florin Bobu si Antonia Hirsch au expus intr-un spatiu generos. “Proiectul din spatiul «Vector» a fost conceput ca un tip de discurs, ca un tip de declaratie de intentie. E gindit ca o expozitie in sine si nu prezinta lucrari individuale. Au fost invitate cinci proiecte, dintre care doar unul singur este din afara Iasului. Este vorba despre o artista din Germania, Antonia Hirsch, dar aceasta legatura este intentionata, in ideea ca Vector a fost mereu conectat international, cu artisti din afara tarii. Celelalte patru proiecte sint produse de oameni din Iasi”, afirma Catalin Gheorghe, membru al echipei si editor al catalogului “Vector. Critical Research in Context” (acesta a cuprins texte si interventii ale artistilor care au colaborat cu grupul de la Iasi in perioada 1997-2010). De altfel, in afara acestui catalog, o continuare sub o alta forma a revistei “Vector”, proiectul “Critical Point” a mai beneficiat si de participarea scriitorului Dan Lungu, care a scris un text de fictiune pornind de la povestea grupului si contextul iesean in care acestia isi desfasoara activitatea, intitulat But That’s Another Story.
Nu am venit din padure…
Vector a primit invitatia de a participa la Frieze acum doi ani, “in urma unor recomandari si a unor scanari de context”. Organizatorii au cautat o institutie din sud-estul Europei si, identificind activitatea acestei asociatii, i-au invitat sa produca un proiect. Cei doi ani au fost necesari nu numai pregatirii, ci si atragerii finantarii.
Matei Bejenaru a propus publicului un film, Lupta cu inertia, care ofera o cu totul alta “lectura” a lui Alexandru Tacu. Acesta vorbeste despre cenaclul pe care l-a condus in anii comunismului la Combinatul de Utilaj Greu din Iasi in calitatea sa de bibliotecar. “Matei utilizeaza imagini din intreprinderea aceasta pentru a exprima oarecum poetic relatia dintre munca si poezie, relatia dintre munca si arta. E o reflectie asupra conditiei noastre postsocialiste, cind aproape toata industria s-a ruinat, dar in spatele ei a existat tot timpul o dorinta de viata, o dorinta de a spune ceva nou”, mai spune Gheorghe. Tacu recita citeva dintre creatiile sale din acea epoca si prezinta o relatie, pe care e greu sa nu o consideri idealizata, dintre oamenii din productie si carte – potrivit acestuia, drumul intre sala de lectura si uzina era obligatoriu, fiecare piesa construita fiind rodul studiului cartilor de specialitate. Iar legenda urbana spune ca fabricile romanesti arareori reuseau sa faca doua piese identice, chiar si in cazul productiei de serie…
Antonia Hirsch, artista care lucreaza in Berlin si Vancouver, a fost prezenta cu o instalatie care ar putea fi denumita drept “anticinematografica”. Komma pleaca de la un text al lui Dalton Trumbo, Johnny Got His Gun. Pe proiector ruleaza un “antifilm” de 16 mm, lipsit de imagini, “virgulele” din textul citit robotic (in fapt, chiar produs cu ajutorul unui soft) fiind marcate de un flash. “Proiectul Antoniei il putem incadra in zona de arta postconceptuala. Asta presupune utilizarea unei idei, redata intr-o forma mai putin folosita, intr-o forma destul de experimentalista. Ea utilizeaza un proiector pe 16 mm, in care singura imagine pe care o vezi este un flash care apare punctind o virgula intr-un text pe care il recita cineva in spatiu. Asadar este o lucrare mai mult de sunet, dar care foloseste complementar si sunetul proiectorului de 16 mm. Dalton Trumbo a fost unul dintre scenaristii hollywoodieni care au refuzat in 1947 sa depuna marturie in fata comitetului care investiga influenta doctrinei comuniste asupra industriei de film. Johnny Got His Gun, roman din 1939, a cistigat un National Book Award si a fost inspirat de un articol de presa ce trata povestea unui soldat canadian care isi pierduse in timpul Primului Razboi Mondial miinile si picioarele. Aproximativ in aceeasi perioada, Trumbo semnase o adeziune la Partidul Comunist American.
Cea de-a treia lucrare prezenta in spatiul Vector de la Frieze Art Fair ii apartine lui Florin Bobu: Rock Bottom. “Eu il vad ca pe un video performativ in care se intimpla un eveniment cu un anumit tip de secret pe care il pastreaza imaginea si e pur si simplu un mod de a relationa emotional privitorul, adica tine explicit de modul in care vrei tu sa te raportezi la el”, descrie Catalin Gheorghe.
Artistul Ion Grigorescu a prezentat pentru prima oara in cadrul sectiunii “Frame” o expozitie, la standul Galeriei bucurestene Andreiana Mihail. Ion Grigorescu este un nume de referinta al artei contemporane romanesti. A lucrat extensiv cu performance, documentate fotografic sau pe pelicula de 8 mm, alb-negru. Dupa 1990, artistul a avut numeroase expozitii personale in Bucuresti, Venetia, Viena si Amsterdam si participari la expozitii de grup de anvergura in Europa. Andreiana Mihail spune ca tirgurile de acest tip sint poate singura sansa de a ajunge la publicul care este cu adevarat interesat sa cumpere. “Intotdeauna un tirg este distrugator de scump. Anul acesta am avut sprijinul Institutului Cultural Roman, ei au efectuat transportul lucrarilor, dar altfel numai standul a fost in jur de 8.000 de euro, iar aceasta e o parte mai ieftina a tirgului. Sint tirguri la care platesti pentru cel mai mic stand 12.000-14.000 de euro. Sint cheltuieli foarte mari, dar merita pentru ca e singura sansa de a-ti promova artistii. Eu in Romania in patru ani am vindut o singura lucrare, o fotografie.” Este de parere ca publicul incepe sa se familiarizeze cu Romania si artistii de aici, care nu mai sint o prezenta exotica: “Nu mai trebuie sa avem acest complex in nici intr-un caz, ca noi am venit acum din padure si brusc devenim artisti”.
Patru pentru BIF, sase pentru Royal Academy of Arts
Institutul Cultural Roman din Londra a sustinut anul acesta si participarea a patru regizori romani la BIF London Film Festival. Pentru prima oara in istoria acestui eveniment, patru filme romanesti au fost selectate: Aurora, de Cristi Puiu, Autobiografia lui Nicolae Ceausescu, de Andrei Ujica, Portretul luptatorului la tinerete, de Constantin Popescu si scurtmetrajul Derby, regizat de Paul Negoescu. Peliculele au beneficiat de proiectii, urmate de sesiuni de intrebari si raspunsuri, iar partenerul BIF, revista “Time Out”, a publicat scurte cronici ale productiilor. A devenit, se pare, un obicei ca filmele regizorilor de la noi sa fie prezentate intii in festivalurile internationale si abia apoi sa ajunga la publicul din tara. E motivul pentru care Constantin Popescu a fost pus in dificultate atunci cind a fost intrebat de un spectator britanic ce reactie au avut romanii la vederea peliculei… (Portretul… a fost prezentat doar la TIFF-ul clujean, in vara).
O alta participare sustinuta de ICR Londra a fost cea a sase artisti romani in cadrul expozitiei No New Things Under the Sun de la Royal Academy of Art. Aceasta prezinta 50 de lucrari din colectia Royal Academy of Arts si lucrari semnate de artisti contemporani, acoperind o perioada de aproximativ 500 de ani. Marius Bercea, Cantemir Hausi, Ciprian Muresan, Victor Racatau, Mona Vatamanu & Florin Tudor expun pina pe 9 ianuarie in Tennant Gallery. Expozitia Nimic nou sub soare este curatoriata de Gabriel Coxhead si Peter Harrap, in colaborare cu Nick Savage, Director Royal Academy Collections and Library si a avut vernisajul pe 21 octombrie.
Deplasare sprijinita
de Institutul Cultural Roman din Londra
Interviu cu Andreiana Mihail:
“Galeriile in Romania sint in continuare privite ca un soi de exploatatori”
Sectiunea in care sinteti prezenti e una pentru galeriile tinere, mai mult decit atit si o galerie din Europa de Est. Care a fost reactia potentialilor cumparatori sau a celor care s-au interesat de opera lui Ion Grigorescu?
Eu nu sint prima data la Frieze Art Fair. Am fost si anul trecut. Deja oamenii incep sa se familiarizeze cu Romania si cu artistii din Romania si nu li se mai pare un lucru exotic sau de neinteles. Artistii romani sint la nivel cu cei de aici si de aiurea, nu mai trebuie sa avem acest complex in nici intr-un caz, ca noi am venit acum din padure si brusc devenim artisti. Mai mult, am vrut sa demonstrez ca am avut arta, si inca de foarte buna calitate, si inainte de ‘90, si inainte de anul 2000, nu neaparat lucruri cutting edge, care sa socheze sau sa vinda, ci lucruri de valoare, cu o idee, cu sensibilitate, lucruri personale, nu neaparat politice. Politica poate fi reprezentata si printr-un statement personal.
In Romania meseria de galerist este privita intr-un mod care seamana cu mecenatul. Privind tirgul acesta, iti poti da seama de fapt de adevarata dimensiune comerciala a acestei meserii. Se poate trai in Romania din meseria asta?
Eu va spun doar in nume personal, nu va pot spune de ceilalti. Eu in Romania in patru ani am vindut o singura lucrare, o fotografie. Daca ramii in Romania, eu cel putin nu as putea trai din asta. Oricum, am sprijinul familiei, al prietenului meu. Intotdeauna un tirg este distrugator de scump. Anul acesta am avut sprijinul Institutului Cultural Roman, ei au efectuat transportul lucrarilor, dar altfel numai standul a fost in jur de 8.000 de euro, iar aceasta e o parte mai ieftina a tirgului. Sint tirguri la care platesti pentru cel mai mic stand 12.000-14.000 de euro. Sint cheltuieli foarte mari, dar merita pentru ca e singura sansa de a-ti promova artistii. Aici vine absolut toata lumea, de la curatori la directori de muzee, colectionari foarte buni si, de ce nu, publicul larg. Trebuie sa stie si publicul larg ca exista arta buna si in Romania. Nu trebuie sa privim asa nationalist Romania, tot timpul ne comparam si ne punem in doua vase diferite. Sintem in acelasi loc pina la urma.
Cu toate acestea, galerii din Europa de Est sint destul de putine.
Da, nu imi dau seama ce se intimpla. Sint cumva bucuroasa ca sintem doar doua galerii din Romania, ceea ce este foarte mult, si doua galerii din Polonia. Nu exista nici o galerie din Republica Ceha, Ungaria, Bulgaria, Serbia. M-as bucura sa fie si ele, pentru ca arta din Europa Centrala si de Est are o latura foarte puternica conceptuala, experimentala.
Intotdeauna s-a vorbit despre faptul ca in Romania colectionarii isi cam vind intre ei lucrarile, ca exista artisti cu o cota buna in tara, dar sint impartiti pe regiuni. Colectionarii de la Iasi cauta anumite lucruri din scoala ieseana. Practic, nu reusim sa ne globalizam in adevaratul sens al cuvintului si atita vreme cit nici in muzeele lumii nu sintem reprezentati si nici la tirgul acesta nu avem mai multe galerii, nici cota nu poate creste dincolo de ceea ce se mai stie.
Am doua mentiuni si observatii de facut. Nu stiu ce colectionari exista in Romania. Ce imi spuneti dvs. e ceva nou pentru mine. Eu stiu de una sau doua persoane care achizitioneaza arta contemporana intr-un mod profesionist si coerent. A colectiona nu inseamna sa te duci sa iei trei sau cinci lucrari, sa faci o investitie. E foarte multa pasiune, bucurie in a colectiona arta. De aceea adevaratii colectionari ajung sa aiba 3-4.000 de piese in colectia lor si sa aiba o colectie coerenta. Sint mici muzee, de fapt. Artistii romani sint in colectiile muzeelor din lume, iar de cuvintul cota ma feresc, este din scoala franceza de inceput de secol trecut. Cota nu exista. Nicolae Grigorescu, de exemplu, nu are nici o cota. Cota nu exista. Exista doar o cerere si cererea care creeaza piata. Din moment ce nu ai nici un colectionar care isi doreste sa aiba o lucrare de la un anumit artist sau lucrarile stau ani de zile, nefiind circulate. Circulatia lucrarilor de arta e foarte importanta. Atunci nu poti sa zici ca ai o piata a unui artist. Nu poti sa zici ca X are cota 10 lei, iar Y – 15 lei. Nu sint de acord cu asta. E vorba de o promovare constanta, ridicarea unui pret intr-un mod natural si intr-un mod sanatos. Nu vii la un tirg sa dai un tun. E foarte important de subliniat. Aceleasi preturi pe care eu le comunic aici sint si in Romania, si pentru mama mea, si pentru oricine e interesat. Asta inseamna sa fii profesionist. Sistemul te exclude imediat, te elimina, daca ai gresit nu mai ai ce sa cauti. Probabil ca ati vazut prin ziare, s-au vehiculat informatiile respective, la sectiunea aceasta au fost 300 de aplicatii si au fost selectionate 23 de galerii, iar in total au fost trimise 900 de dosare de inscriere, din care au fost acceptate 200. La cealalta sectiune au fost 600 de aplicatii pe 173 de spatii de expunere. Concurenta e enorma, trebuie sa ai un proiect bun, iar in prima faza e vorba absolut de concept si de proiect.
Evenimentul acesta are si o latura mondena. In mass media britanica se vorbeste de vedeta care a venit la show-ul de deschidere. E foarte multa lume care plateste un bilet care nu e deloc ieftin. E bine ca, spre deosebire de Tigul de Carte de aici care e strict professional, publicul neavind acces, acesta este deschis si publicului larg?
Partea aceasta mondena cred ca este normala la orice eveniment si ar fi bine sa se intimple asta si in Romania. Adica mi se pare un pas normal ca nu numai la un meci sau la o lansare de parfum sa apara asa-zisele vedete, pe care eu nu le consider vedete. Ar trebui sa fie prezente si sa inceapa sa isi cultive o cultura vizuala. Nu poti altfel. 30-40% din publicul de astazi este format din specialisti. Restul sint oameni de pe strada care vin sa vada ce se intimpla aici. E un eveniment si e Londra, iar aici ai o optiune enorma, poti sa te duci oriunde, ai 50 de evenimente pe care poti sa le urmaresti intr-o zi. Vedetele aici cumpara arta. Nu stiu daca e bine sau rau. Unii au colectii bune. De exemplu, George Michael are o colectie senzationala de arta contemporana si spune ca face turnee ca sa aiba bani sa cumpere arta, iubitul lui fiind dealer de arta. Pentru mine e amuzant ca o vad pe Claudia Schiffer, sa o vad cum arata, cum se imbraca, dar nu inseamna prea mult pentru mine. Daca ea ar vrea cumpere o lucrare, as ezita sa i-o vind. Prefer sa vind unei institutii, unei colectii importante.
E absolut insuficient pentru voi ca cineva isi permite sa cumpere o lucrare, ca poate demonstra ca are acei bani.
Normal. Trebuie sa fie cineva care are un istoric de colectionar, care ma convinge intr-un fel. Cine cumpara, imi trimite un email in care imi multumeste pentru ca i-am oferit oportunitatea sa aiba acea lucrare. Relatia intre mine si cumparator este una de egalitate, nu e nici un fel de umilinta a vinzatorului.
Eu cred ca galeriile in Romania sint in continuare privite ca un soi de exploatatori, ceea ce ma scoate din minti, pentru ca eu in patru ani am depus absolut toate eforturile ca sa ajung unde sint acum. E vorba si de un pic de noroc pina la urma, oricit de bun ai fi in ce faci.
Interviu cu Catalin Gheorghe, critic de arta:
“Noi ocupam mai curind un teritoriu decit ne referim strict la business-ul de arta”
In aceasta galerie exista un singur proiect sau un puzzle de proiecte, mai multe puncte de vedere?
Proiectul din spatiul Vector a fost conceput ca un tip de discurs, ca un tip de declaratie de intentie. E gindit asadar ca o expozitie in sine si nu prezinta lucrari individuale. Au fost invitate cinci proiecte, dintre care doar unul singur este din afara Iasului. Este vorba despre o artista din Germania, dar aceasta legatura este intentionata, in ideea ca Vector a fost mereu conectat international, cu artisti din afara tarii. Celelalte patru proiecte sint produse de oameni din Iasi.
Inainte sa intram in detaliu as vrea sa vorbim putin despre felul in care a ajuns Vector aici, la Frieze Art.
A fost o invitatie a unui curator. Aici, in cadrul Frieze Project se ajunge doar pe baza de invitatie, bineinteles in urma unor recomandari si a unor scanari de context. Ei au cautat o institutie din sud-estul Europei si, identificind activitatea asociatiei noastre, ne-au invitat acum doi ani sa producem in mod specific un proiect pentru ei.
E un lucru obisnuit ca invitatiile sa se faca cu mai mult timp inainte?
Da. Aici se lucreaza pe anumite tipuri de finantari, care inevitabil trebuie facute cu cel putin doi ani inainte. De pilda, anul acesta vor fi invitati cei care vor participa peste doi ani. Ca atare, tot timpul conteaza sa anunti o institutie cu ceva timp inainte pentru ca ea sa isi pregateasca programul aici.
Te referi la timpul necesar pentru a accesa anumite fonduri, a obtine suportul unor institutii publice sau private.
Da, inclusiv la acest aspect, faptul ca noi am inceput sa comunicam si cu Institutul Cultural Roman care ne-a sprijinit si in producerea unor proiecte, dar si in prezenta noastra aici, foarte importanta, de altfel, pentru network, pentru comunicare.
Cel putin in media, tirgul acesta are o componenta puternica de glamour. E interesant pentru colectionari, dar si pentru un public nu neaparat amator de arta, ci care pur si simplu vrea sa fie prezent la un eveniment cu multe vedete. Cum se impaca proiecte precum cel facut de voi cu contextul mai larg?
In acest tirg avem in special de a face cu piata de arta. Noi ocupam mai curind un teritoriu decit ne referim strict la business-ul de arta. Dar sintem un contrapunct, si asta a contat cel putin pentru unii curatori care sint interesati de discurs critic, si nu neaparat de discurs comercial. Inclusiv cei care vind lucrari sint interesati sa aiba si ei o tensiune in spatiu, sa primeasca un public cit mai divers. Asta inseamna ca, de pilda, in prima zi vin colectionarii, vin oamenii interesati sa achizitioneze lucrari; pe parcurs in schimb, apar profesionistii, oamenii interesati de proiect artistic ca discurs, si nu neaparat de business, de comercializat. In cazul acesta, Frieze Foundation, fundatia care a initiat acest tirg, a cooptat si zece artisti care sa produca lucrari specifice pentru acest eveniment, astfel incit sa ofere o diversitate. Pe linga acesti zece artisti, au invitat si doua institutii: institutia noastra din Iasi, Vector, si o institutie din Malmo, Signal se numeste.
Am citit despre istoricul acestui tirg si am aflat ca, initial, el a fost creat pentru business, pentru ca aici sa fie perfectate diverse contracte. Acum practic a fost depasit acest stadiu, se vinde ori inainte, ori dupa. Ce anume din lumea artei a determinat aceasta schimbare, de a nu mai veni aici pentru a cumpara fatis?
Se schimba mereu conceptele. In primul rind, in momentul in care produci o expozitie pentru un anumit spatiu e ca si cum ai aduna majoritatea galeriilor importante din lume si le-ai pune intr-un singur oras al galeriilor. Atunci oferi si posibilitatea aceasta a calatoriei estetice intre lucrari, nu doar interesul de studio de a vinde o lucrare pe care o arati cu degetul. E si un mod de gindire instalationist, spatial, spectacular care a devenit foarte important. Nu e chiar un showroom aici, ci o multitudine de expozitii intr-o singura expozitie.
As vrea sa imi spui citeva cuvinte despre fiecare proiect in parte. Sa incepem cu proiectul Antoniei Hirsch care e cinematografic si anticinematografic in acelasi timp.
Proiectul Antoniei il putem incadra in zona de arta postconceptuala. Asta presupune utilizarea unei idei, redata intr-o forma mai putin folosita, intr-o forma destul de experimentalista. Ea utilizeaza un proiector pe 16 mm, in care singura imagine pe care o vezi este un flash de lumina care apare punctind o virgula intr-un text pe care il recita cineva in spatiu. Asadar este o lucrare mai mult de sunet, dar care foloseste complementar si sunetul proiectorului de 16 mm.
Nu-l recita cineva, ci e o voce de computer, un reader automat.
Da, si acesta este un artificiu artistic care creeaza tensiune atunci cind esti in spatiu. Utilizarea acestui proiector pe 16 mm este o trimitere la perioada in care a fost scris textul, la sfirsitul anilor ‘30, e un text scris in stilul stream of consciousness, adica nu foloseste virgulele, si atunci, pe de o parte, este interesanta povestea care este spusa, iar pe de alta parte, inclusiv mediul in care este redata are ceva de spus. Dar aceasta lucrare este un fel de metafora, cel putin asa o vad eu, a incapacitatii de comunicare a unei institutii mai mici intr-un sistem mai mare, a dificultatii de a te misca, pentru ca in aceasta poveste e vorba despre un soldat care isi pierde capacitatea de a se misca si care are reflectii in sine. Acelasi lucru se intimpla si in cazul nostru, cind avem o gindire, un mod de exprimare, dar uneori este dificil sa te situezi intr-un sistem mai mare.
Sa spunem citeva cuvinte si despre filmul lui Florin Bobu, un video destul de scurt. Care este teza acestei productii?
Este o lucrare destul de dificil de explicat. Chiar artistul insista pe multiplicitatea lecturilor. Eu il vad ca pe un video performativ in care se intimpla un eveniment cu un anumit tip de secret pe care il pastreaza imaginea si e pur si simplu un mod de a relationa emotional privitorul, adica tine explicit de modul in care vrei tu sa te raportezi la el. E pur si simplu o imagine initial statica, care ulterior capata diferite forme de apropiere si de indepartare, cu un zgomot de stergatoare de parbriz, iar la un moment dat apare un personaj in cadru care coboara dintr-o masina, face o actiune, deci e un anumit mod emotional-afectiv de raportare.
Filmul lui Matei Bejenaru, Lupta cu inertia, ofera o cu totul alta lectura a personajului Alexandru Tacu. Nu a ajuns povestea propriu-zisa a lui Alexandru Tacu la Frieze Art Fair, ci a ajuns sub o alta forma: e vorba despre cenaclul de la combinatul de utilaj greu pe care l-a condus acesta. Dincolo de povestea aceasta, care pentru cei care il cunosc pe Alexandru Tacu poate sa spuna ceva, imi dau seama ca se ascund mult mai multe lucruri. De fapt, cred ca trebuie sa parasim personajul pentru a intelege mesajul filmului.
Matei utilizeaza imagini din intreprinderea aceasta pentru a exprima oarecum poetic relatia dintre munca si poezie, relatia dintre munca si arta. E o reflectie asupra conditiei noastre postsocialiste, cind aproape toata industria s-a ruinat, dar in spatele ei a existat tot timpul o dorinta de viata, o dorinta de a spune ceva nou. Identificindu-l pe bibliotecarul acestei fabrici, el reuseste sa discute cu acesta cum anume s-a nascut cenaclul de poezie, iar alaturi de aceste prezentari ale bibliotecarului si poetului, sint redate destul de plastic si imagini ale cartii care au fost aduse special pentru a inspira pe cei care scriau in perioada respectiva, pentru ca limbajul tehnic a reusit sa fie oarecum introdus si in zona asta de literatura. A fost un impuls de a arata ca se poate face poezie intr-un mediu foarte strict ordonat industrial.
Unii din ziua de azi ar putea crede ca este o mistificare faptul ca toti inginerii si toti muncitorii treceau mai intii pe la biblioteca pentru a-si putea face munca in fabrica.
In film este destul de clar stipulata aceasta idee a necesitatii de a arata o fata umana a procesului muncii. Dar filmul are mai multe nivele de lectura. Unul dintre ele este intr-adevar acesta documentar, dar in acelasi timp este si o incercare de regindire, de reconsiderare a trecutului, adica a ceea ce s-a pierdut si a ceea ce este foarte greu de gasit astazi: relatia aceasta dintre un tip de munca si un tip de raportare libera la viata.
Dan Lungu, care v-a insotit aici – iata un scriitor care a putut sa faca diferenta intre un tirg de arta si un tirg de carte – a folosit literatura pentru a vorbi despre un context artistic in care Vectorul continua sa fie un lucru exotic.
Noi ne stim cu Dan Lungu de acum 10 ani. El frecventa intilnirile noastre. Noi am inceput ca un grup de artisti, filosofi, scriitori, sociologi, care ne intilneam si discutam despre posibilitatea realizarii unor evenimente de arta, nu neaparat a unor expozitii sau a unor festivaluri. El inca din acea perioada avea o empatie pentru ceea ce faceam noi si am intretinut in timp aceasta relatie. De data aceasta l-am invitat tocmai pentru a crea o piesa de fictiune, in care un personaj, fost nomenclaturist, descrie cum vede el evenimentele de arta contemporana. Este intr-adevar o piesa foarte acida cu privire la ruptura aceasta de mentalitati si arata de fapt cit de dificil este de receptat arta contemporana dupa ce ai convietuit cu ceilalti intr-un anumit sistem politic.
Tot cu ocazia prezentei voastre aici a aparut si un numar al revistei “Vector” pe o cu totul alta strategie decit cea a editiilor anterioare.
Am avut doi ani de stand-by in care nu am mai produs aceasta publicatie, dar acum intentionam sa o relansam si, intr-adevar, de la conceptul acela de scanare a ceea ce se intimpla pe scena artistica din sud-estul Europei, sintem mult mai interesati de ceea ce se intimpla la nivelul practicii bazate pe cercetare artistica. Aceasta sintagma de cercetare artistica este utilizata in anumite nise academice si discuta raportul acesta dintre ceea ce cere o forma de guvernamint si ceea ce poate sa produca un artist. Iar noi incercam sa aratam conflictul dintre aceste doua tipuri de opinie si invitam in aceasta publicatie artistii care au colaborat cu noi in ultimii 10 ani, in jur de 20 de artisti romani si in jur de 25-30 de artisti internationali, care in patru pagini prezinta una dintre preocuparile lor in directia aceasta de cercetare critica cu discurs a artei.
Dupa un calcul, anul acesta ar fi trebuit sa se desfasoare o noua editie a Bienalei “Periferic”. De ce nu are loc evenimentul?
Pentru moment, noi organizam o conferinta la sfirsitul lunii octombrie, in 29-30, in care discutam chiar acest motiv, de ce nu am organizat anul acesta bienala, pornind de la ideea ca la un moment dat asistam la o epuizare a tipurilor de manifestari artistice, iar bienala din punctul multora dintre noi de vedere este un tip de eveniment care trebuie regindit, trebuie reconfigurat, reformatat. Nu mai poti sa aduci lucrari pur si simplu in context sau sa aduci lucrari specifice pentru context si sa dezvolti noi tipuri de public. De data aceasta trebuie sa gindim o alta strategie in care sa producem un eveniment, nu la fel de spectaculos ca o bienala, dar mult mai semnificativ.