– Fragment –
Buticul Sanzelize
Intimplarile si coincidentele care urmau sa-mi schimbe intreaga viata incepusera cu o luna in urma, adica pe data de 27 aprilie 1975, cind eu si Sibel vazuseram intr-o vitrina o geanta cu renumita marca Jenny Colon. Tocmai treceam alaturi de Sibel, cu care urma sa ma logodesc in curind, pe Bulevardul Valikona, gustind farmecul unei seri racoroase de primavara, timp in care amindoi eram usor ametiti si foarte fericiti. Veneam de la cina, de la cochetul restaurant Foaierul, deschis de curind in Nisantasi, unde le povestiseram pe larg mamei si tatei despre pregatirile noastre de logodna; ceremonia urma sa aiba loc la mijlocul lunii iunie, asa incit Nurcihan, prietena lui Sibel din anii de scoala petrecuti la Liceul Notre Dame de Sion si la Paris, sa poata veni de la Paris. Sibel isi comandase rochia de logodna cu mult timp in urma, la Ismet Matasoasa care, pe vremea aceea, era cea mai apreciata si mai costisitoare croitoreasa din Istanbul. Mama si Sibel discutasera pentru prima data in seara aceea despre felul in care urmau sa fie montate pe rochie perlele primite in dar de la mama. Viitorul meu socru voia sa-i organizeze fiicei sale, care era si unicul copil, o logodna fastuoasa, iar faptul acesta ii era pe plac mamei. Tata, la rindul lui, era multumit ca urma sa aiba o nora ca Sibel, care studiase la Sorbona – pe atunci, burghezii din Istanbul afirmau despre toate fetele care isi facusera studiile la Paris ca “invatasera la Sorbona”.
In vreme ce o conduceam pe Sibel acasa, dupa masa, o cuprinsesem tandru, cu bratul, pe dupa umerii vinjosi si tocmai cugetam, mindru, cit de fericit si de norocos eram, cind am auzit-o exclamind “a, ia te uite ce geanta frumoasa! “. Desi eram destul de ametit de vinul pe care-l bausem, am retinut imediat pravalia si geanta din vitrina, iar a doua zi, indata dupa prinz, m-am dus sa i-o cumpar. La drept vorbind, nu ma numar printre barbatii aceia delicati, politicosi, fustangii care le fac neincetat daruri femeilor si care gasesc tot soiul de pretexte potrivite pentru a le trimite flori; poate ca mi-as fi dorit sa fiu astfel. Pe vremea aceea, casnicele bogate din Istanbulul occidentalizat, care se plictiseau in casele lor situate in cartiere precum Sisli, Nisantasi ori Bebek, nu-si deschideau “galerii de arta”, ci “buticuri” si se cazneau sa le vinda altor casnice bogate, care se plictiseau la fel de mult ca ele, la preturi atit de piperate incit puteau fi numite absurde, toalete “in ton cu moda”, ale caror tipare le copiau din reviste de import precum Elle sau Vogue, iar apoi le dadeau la cusut, precum si haine, gablonturi si podoabe de contrabanda aduse cu valiza de la Paris si Milano. Revazind-o, dupa ani de zile, pe Senay Hanim, proprietara buticului Sanzelize, aveam sa-mi aduc aminte ca si ea imi era ruda de departe, din partea mamei, intocmai ca Fusun. Faptul ca Senay Hanim urma sa-mi daruiasca, peste ani, obiectele de care dispunea, fara a-mi pune nici o intrebare privitoare la motivele interesului meu exagerat fata de tot soiul de lucruri vechi legate de Fusun si de buticul Sanzelize, inclusiv de firma de pe usa, m-a facut sa simt ca nu numai ea, ci un numar mai mare de oameni decit crezusem eu initial cunosteau chiar si unele momente stranii ale povestii pe care o traisem.
A doua zi, catre douasprezece si jumatate, cind am intrat in buticul Sanzelize, micul clopotel de bronz atirnat la usa, in pintecul caruia se aflau doua ciocanele, a iscat un clinchet a carui amintire imi face si-acum inima sa tresalte. In ciuda caldurii amiezei de primavara, magazinul era racoros si cufundat in semiintuneric. In primul moment am crezut ca nu se afla nimeni inauntru. Apoi am vazut-o pe Fusun. Dupa ce se confruntasera cu soarele amiezii, ochii mei faceau eforturi sa se acomodeze cu bezna dinauntru; nu stiu de ce, inima imi batea insa de mai-mai sa-mi sparga pieptul, asemenea unui val urias care sta sa se izbeasca de tarm.
— As dori sa cumpar geanta de pe manechinul din vitrina, am spus.
Foarte frumoasa, m-am gindit eu, foarte atragatoare!
— Geanta crem, Jenny Colon?
Cind ni s-au intilnit privirile, mi-am dat seama imediat cine era.
— De pe manechinul din vitrina, am soptit eu, ca prin vis.
— Am inteles, a spus ea, si s-a indreptat spre vitrina.
Si-a scos, dintr-o miscare, pantoful galben cu toc pe care-l purta in piciorul sting, a pasit in vitrina, lasindu-si la vedere unghiile vopsite grijuliu cu lac rosu, si s-a intins spre manechin. M-am uitat mai intii la pantoful gol, apoi la picioarele ei lungi si frumoase. Erau deja arse de soare, desi nu venise inca luna mai.
Fusta ei galbena, inflorata si impodobita cu dantela, parea si mai scurta din pricina lungimii picioarelor. A luat geanta, s-a dus in spatele tejghelei si mi-a aratat, cu un aer misterios si nespus de grav, de parca mi-ar fi dezvaluit ceva nespus de intim, cele doua compartimente ale gentii, cu fermoar, pe care le deschisese cu degetele ei lungi si agere (acestea au dat la iveala niste cocoloase de hirtie de matase crem), cele doua despartituri mai mici (acestea erau goale) si un compartiment secret, in care se aflau o hirtie pe care scria Jenny Colon si instructiunile de intretinere. La un moment dat, privirile ni s-au incrucisat.
— Buna, Fusun. Ce mult ai crescut! Pesemne ca nu m-ai recunoscut.
— Nu, nene Kemal, te-am recunoscut imediat, dar cum dumneata nu m-ai recunoscut, m-am gindit sa nu te stingheresc.
A urmat o clipa de tacere. M-am uitat inspre partea din geanta pe care mi-o aratase cu putin timp in urma. Eram stingherit de frumusetea ei, de fusta pe care o purta, excesiv de scurta pentru vremurile acelea, sau poate de altceva, dar, desigur, nu puteam s-o arat.
— Ei, ce mai faci?
— Ma pregatesc pentru examenul de intrare la facultate. Mai vin si aici, in fiecare zi. La magazin ajung sa cunosc oameni noi.
— Foarte bine. Ia spune-mi acum, cit costa geanta asta?
A descifrat, incruntind din sprincene, mica eticheta de mina de pe fundul gentii, apoi a spus: “O mie cinci sute de lire”. (Pe atunci, suma aceasta echivala cu salariul pe sase luni al unui tinar functionar.)
— Sint sigura insa ca Senay Hanim o sa faca o reducere pentru dumneata. S-a dus acasa, sa manince de prinz. Probabil ca doarme, asa ca nu pot sa-i dau telefon, ca s-o intreb. Dar daca ai trece mai pe seara…
— N-are importanta, am spus eu, si am scos portofelul din buzunarul de la spate, cu un gest pe care Fusun avea sa-l imite de nenumarate ori, maimutarindu-ma, in cuibul nostru tainic de mai tirziu, numarind apoi bancnotele umede.
Fusun a invelit geanta intr-o bucata de hirtie – grijulie, dar cu stingacie –, si a pus-o intr-o sacosa de plastic. Stia ca, in tacerea care se asternuse, ii contemplam bratele lungi, de culoarea mierii, precum si gesturile, grabite si delicate. Cind mi-a intins geanta cu gratie, i-am multumit.
— Transmite-le complimente lui tanti Nesibe si tatalui tau (uitasem, pret de o clipa, numele lui Tarik Bey), am spus eu.
Am sovait o clipa: naluca mea se desprinsese de mine si o saruta pe Fusun, tinind-o in brate intr-un cotlon ca rupt din rai. M-am indreptat repede spre usa. Era o viziune absurda si, in plus, Fusun nu era, de fapt, atit de frumoasa. Clopotelul de la usa a scos un clinchet si am auzit un canar care tocmai se pornea pe triluri. Am iesit in strada, iar caldura de afara mi-a facut placere. Eram satisfacut de darul meu si o iubeam nespus de mult pe Sibel. Am decis sa dau uitarii magazinul si pe Fusun.
Facind dragoste la birou
Pe ecranul spre care privea tata se zarea reclama pretentioasa a “primei bauturi carbogazoase cu fructe din Turcia”, pe care o lansase pe piata, in toata tara, prietenul meu Zaim. M-am uitat o clipa cu atentie la reclama si mi-a placut. Cum tatal sau, fabricantul, cistigase foarte mult in ultimii zece ani, la fel ca si tata, Zaim se lansase in afaceri noi, curajoase, folosindu-se de capitalul acumulat. Imi doream ca prietenul meu sa aiba parte de succes in aceste intreprinderi, pentru care ii mai dadeam si eu unele idei.
Studiasem managementul de afaceri in America, dupa care revenisem in tara si facusem armata; tata dorise sa am si eu o anumita influenta la fabrica, care devenea tot mai mare, precum si in conducerea noilor companii, la fel ca fratele meu mai mare, asa incit ma facuse, inca de tinar, director general la Satsat, compania de distributie si export din cartierul Harbiye. Satsatul avea buget mare si aducea mult profit, dar acesta nu mi se datora mie, ci faptului ca beneficiile fabricilor si ale celorlalte companii erau transferate la Satsat, prin diverse trucuri contabile. Fiind fiul patronului, imi petreceam zilele straduindu-ma sa dau dovada de modestie in fata functionarilor cu experienta, mai mari cu douazeci-treizeci de ani, care se trezisera cu mine director peste noapte, precum si a functionarelor de virsta mamei, pieptoase si cu multa rutina, si sa invat de la ei subtilitatile afacerii.
Catre seara, dupa ce toata lumea parasea vechea cladire a Satsatului din Harbiye, care se cutremura din temelii ori de cite ori treceau prin fata ei autobuzele si troleibuzele municipalitatii, la fel de ostenite si de hodorogite ca si functionarii in virsta – treceau foarte multe –, faceam dragoste, in cabinetul directorului general, cu Sibel, care venea sa ma vada si cu care planuiam sa ma logodesc peste putin timp. Sibel, a carei parere despre secretare nu era, de fapt, foarte diferita de a mamei, in ciuda modernismului si a vorbelor ei despre drepturile femeii si feminism, deprinse in Europa, spunea uneori:
— Sa nu facem dragoste aici, caci ma simt ca o secretara!
Insa adevarata cauza a retinerii pe care o simteam la ea cind faceam dragoste pe divanul de piele din birou se datora, desigur, temerilor pe care le incercau fetele din Turcia la ideea de a-si incepe viata sexuala inainte de casatorie.
Fetele privilegiate din familiile instarite, occidentalizate, care vazusera Europa, incepusera sa incalce pentru prima oara in acei ani, pe ici, pe colo, tabuul “virginitatii” si sa se culce cu iubitii lor inainte de a se marita. Sibel, care se falea si ea uneori cu faptul ca se numara printre fetele acelea “curajoase”, incepuse sa se culce cu mine in urma cu unsprezece luni. Era un rastimp indelungat, asa incit venise vremea sa ne casatorim!
Dar nu vreau acum, dupa ani de zile, cind incerc sa-mi deapan povestea cu toata sinceritatea de care sint in stare, sa exagerez indrazneala iubitei mele si sa bagatelizez presiunea la care erau supuse femeile in privinta sexualitatii. Pentru ca Sibel mi se daruise doar dupa ce se asigurase ca eram o persoana “cu intentii serioase”, adica dupa ce ajunsese la convingerea ca eram “o persoana de incredere”, si dupa ce avusese certitudinea ca, in cele din urma, aveam sa ma insor cu ea. Iar eu, ca o persoana responsabila, onesta ce eram, fireste ca aveam sa ma casatoresc cu ea – doream, de fapt, foarte mult acest lucru; chiar daca n-as fi dorit-o insa, tot nu mai aveam cum s-o parasesc, pentru ca-mi “daruise fecioria ei”. Acest sentiment al responsabilitatii punea in umbra un altul – iluzia ca eram “liberi si moderni” (desigur ca nu foloseam aceste cuvinte referindu-ne la noi), pe care o incercam pentru ca facuseram dragoste inainte de casatorie –, care ne atasa, prin mindria pe care ne-o insufla, unul de altul, dar care ne si apropia, in egala masura.
Simteam ca asupra noastra plutea o umbra asemanatoare si cind remarcam aluziile ingrijorate pe care le facea Sibel la casatorie, care se cuvenea sa aiba loc cit mai curind. Existau insa si momente in care eu si Sibel eram foarte fericiti facind dragoste la birou. Imi amintesc ca, in vreme ce de afara razbatea zgomotul autobuzelor si al celorlalte masini de pe Bulevardul Halaskirgazi, o luam in brate, pe intuneric, gindindu-ma ca aveam sa fiu fericit pina la sfirsitul vietii si ca eram foarte norocos. O data, dupa ce facuseram dragoste, Sibel s-a asezat pe jumatate despuiata in fotoliul secretarei mele, Zeynep Hanim, si, in timp ce eu imi scuturam tigara in scrumiera pe care scria Satsat, a imitat-o, chicotind si zdranganind la masina de scris, pe secretara “blonda si proasta” care era, pe atunci, unul dintre subiectele de neocolit ale revistelor de umor, ale caricaturilor si ale bancurilor.
5
Prima bautura carbogazoasa pe baza de fructe din Turcia
Expun aici anunturile din ziare, filmele publicitare si variantele cu capsuni, piersici, portocale si visine ale primei bauturi carbogazoase cu fructe din Turcia, Meltem, care ne aminteste de atmosfera fericita, vesela si destinsa, precum si de optimismul care ne anima in acele zile. Zaim dadea in seara aceea o mare petrecere in apartamentul sau cu perspectiva din Ayaspasa, pentru a sarbatori lansarea pe piata a racoritorii Meltem. Urma sa ne revedem cu nenumarati prieteni. Sibel era multumita ca patrunsese in cercul prietenilor mei, tineri si bogati, era foarte satisfacuta de plimbarile cu cuterul pe Bosfor, de petrecerile-surpriza cu prilejul zilelor de nastere, de faptul ca, dupa ce ne distram prin cluburi, urcam cu totii in masini, in miez de noapte, si colindam Istanbulul strada cu strada, dar nu-l placea pe Zaim. Spunea ca acesta era prea ostentativ, prea fustangiu si prea “vulgar” si gasea foarte “banal” faptul ca invita dansatoare la sfirsitul petrecerilor pe care le organiza, in ideea de a le oferi oaspetilor o “surpriza”, punindu-le sa danseze din buric, ori faptul ca aprindea tigarile fetelor cu brichete care purtau emblema Playboy. Sibel nu agrea nici faptul ca Zaim traia felurite aventuri cu artiste de mina a doua, cu manechine (o meserie dubioasa, recent aparuta in Turcia acelor zile), cu care nu avea sa se insoare niciodata, pentru simplul motiv ca acestea se culcau cu el fara a avea nici un fel de pretentii, si-l considera iresponsabil pentru ca intretinea relatii fara viitor cu fete oneste. De aceea, am fost uimit sa constat ca era dezamagita cind i-am spus, la telefon, ca nu puteam sa ma duc la petrecerea din seara aceea, caci nu eram in apele mele si nu puteam sa ies.
— Se pare ca urmeaza sa vina si manechinul acela german despre care s-a scris in ziare si care joaca in reclama cu racoritoarea Meltem! a spus Sibel.
— Imi spui mereu ca Zaim ar fi un exemplu rau pentru mine…
— Trebuie sa fii cu adevarat bolnav daca nu mergi la petrecerea lui Zaim. Acum chiar ca sint ingrijorata! Vrei sa vin sa te vad?
— Las-o balta! Au grija de mine mama si Fatma. Imi trece pina miine.
M-am intins in pat imbracat, m-am gindit la Fusun si am hotarit sa o dau uitarii, sa nu ma mai vad cu ea pina la sfirsitul vietii.
CARTEA
Kemal o iubeste pe Fusun. Fusun il iubeste si ea pe Kemal, dar iubirea lor nu se poate implini. Lui Kemal nu-i ramine, prin urmare, decit sa o priveasca de departe pe Fusun, sa o viziteze de sarbatori, ca o ruda corecta ce este, si sa se inconjoare, pe furis, de lucruri ce i-au apartinut cindva. Asa se naste un induiosator muzeu al iubirii, umplut vreme de zece ani cu rujuri si cercei ai fetei, catei-bibelou, pahare de apa si servetele furate de la masa. Doar sufletul obiectelor ramine sa ii aminteasca barbatului de marea lui dragoste – ele, dar si povestea insasi, pentru scrierea careia in roman apare, indatoritor, un personaj numit (tot) Orhan Pamuk. Ca peste tot in romanele scriitorului turc, marile teme (iubire, traditie, destin) se desfasoara pe fundalul unei Turcii mereu in schimbare. Aici, revoltele anilor 1970 si modernizarea uluitoare a orasului Istanbul in acel deceniu alcatuiesc, la rindul lor, un muzeu aparte, in care se amesteca nume de strazi si de actori ai vremii, emisiuni la televizor si marci de bauturi de mult uitate.
AUTORUL
Orhan Pamuk s-a nascut in 1952 la Istanbul. Dupa trei ani de studii de arhitectura, se inscrie la Facultatea de Jurnalism, iar din 1974 se dedica in intregime literaturii. Dintre romanele sale, traduse in peste cincizeci de limbi, au aparut in romana Ma numesc Rosu (2006), Viata cea noua (2006), Fortareata alba (2007), Cartea neagra (2007), Zapada (2008). In 2006 primeste Premiul Nobel pentru Literatura. In discursul de acceptare a Premiului Nobel, Pamuk spunea: “Secretul unui scriitor nu sta in inspiratie – pentru ca nu e niciodata limpede de unde apare ea, si cum. Secretul unui scriitor e incapatinarea, e rabdarea. Avem un proverb foarte frumos in turceste: sa sapi o fintina cu un ac; eu cred ca proverbul acesta vorbeste de fapt despre scriitori”.
Galerie foto
