– Fragment –
In Berlin, in iulie, e in fiecare an “Love Parade”. O descatusare a simturilor, a fanteziei. O libertate brutala ca un rut. Tinerete necontrolata. Sarbatoare a instinctului. Nevoia de defulare, o terapie ca in Grecia antica, orgiile dionisiace, o data pe an. Trec fete cu par verde si albastru, fete cu peruci de beteala, sini goi, unii grei, negriciosi, altii blonzi, serafici, trupuri de adolescenti imbracati pe jumatate in blanuri sintetice, o vinatoare – arcuri, solduri, burti incordindu-se, maruntaie strapunse de o voluptate pradalnica. Un baiat alb de sus pina jos ridica un brat ca o trompa, avind la capatul amputat un cap de mort. Ii spun lui Mircea incercind sa dezleg metafora: Moartea e sexul meu. As vrea sa am virsta lor ca atunci, in vara lui 1954, la Festivalul Tineretului. Cind cutreieram pina la ziua Cismigiul tinindu-ma de mina cu un Giovanni sau un Roger sau un Peter si in jurul nostru boschetele scoteau gemete. Iar un carucior de infirm. De data asta in el e o fata, fardata ca un indian. Se rasuceste aidoma unui sarpe in scaunul ei, in ritmul barbar al muzicii “Techno”. L’eternel retour. Mereu si mereu ciclicitatea lumii. Existenta cu derutantele ei intoarceri din drum. Amintirea inconstienta a necesitatilor noastre, animalul care tresare in somn cind se aprinde steaua aceea veche de cind lumea.
Scriu, iata scriu iar. Nimic nu se termina, asta ma face sa cred. Acolo, in sertarele creierului toate semintele germineaza in tacere. Si el ramine acolo, el care m-a invatat gustul ienuparului.
O catea mica neagra dusa in lesa de un barbat mare, blond. Plinge ca un copil dupa stapina care a intrat intr-un magazin. Plecarea. Pentru o fractiune iesirea din obisnuinta actioneaza ca un arc rupt de ceas. Timpul ramine in loc – simti implacabilul cuvintului “niciodata”. “Sei doch brav sie kommt noch. “ (Fii cuminte, o sa se intoarca.)
Merg pe Kantstraße. Vreau sa-mi cumpar ceva. E o strada impacata cu sine ca o femeie care se stie frumoasa. Ma uit la vitrine, la pantofi, intru la Schuhtick cu oarecare sfiala. Vad o pereche de pantofi albi cu botul rotund, complet fara toc, cu o bareta foarte delicata. Asa aveau papusile mele. Intreb cit costa. 300 de marci. Nu-i de mine. La fel ca in Bucuresti, refuzul de a-mi oferi o bucurie usoara care m-ar face sa pasesc altfel pe strada. Refuzul unui mic lux, chiar atunci cind mi-l pot permite. “Merge si asa. “ De asta avem gindaci si munti de gunoaie, de-asta scuipam in lift, de-asta ne acceptam mizeria si ne mindrim ca sintem martiri, de-asta e asa de lung drumul spre Europa.
Ajung la Savigny Platz. Caut sa refac in minte un traseu pe stradutele din jur cu magazine elegante, cu antichitati, cu cafenele unde vin artisti si scriitori. Prima data cind Herr Ernest Wichner m-a dus acolo l-am vazut pe Kunert. Aici e “Le Quartier Latin” al Berlinului. Si dintr-o data am simtit ca Parisul poate fi oriunde. Merg mai departe pe Kantstraße. Traversez vreo patru intersectii si ajung la Wilmersdorferstraße. Alt magazin de pantofi “Leiser”, linga el un fel de Kaufhof: Woolworth. Imi cumpar lenjerie intima la culoarea pielii. E foarte ieftina. Aici nu gasesti decit masuri mari. Nemtoaicele sint planturoase. Constat uimita ca am una din cele mai mici masuri. Sint mindra si enigmatica. Zimbesc pentru mine ca pisica prinsa la oala cu smintina. Ce ciudat, imaginatia e ferita de simtul ridicolului. Imaginatia este realitatea libera. Am ales-o pe ea, paradoxal, dintr-o constringere; numai in imaginatie imi pot satura toate necesitatile. Uneori seamana cu amintirea, e re-creere, e ca o traducere izbutita, dar mult mai incapatoare, inventeaza timp, taie distante, te lasa sa-ti insusesti prin propria vointa inaccesibilul.
Merg pe strazi cu case mari, late, aproape identice, cu acoperisuri plate, toate de aceeasi inaltime, sint ca rindurile unei coloane militare intr-o aliniere perfecta. Aceasta egalitate si simetrie e inchietanta. Poate de aceea simt o cinica simpatie cind vad case vechi cu fete devastate de timp strecurindu-se printre aceste coloane perfecte, rupind echilibrul, dezlegind energii latente. Traversez un oras peste care s-au stratificat devotate seri de Craciun cind un Stille Nacht sub bradul impodobit putea sa purifice un intreg popor, cind un Lili Marlen era o incercare disperata de a imblinzi moartea, cind un mars te facea sa crezi ca esti ales de eternitate, cind Eintopf-ul (ciorba de la cazan) zilnic iti turna in viscere dulcea impacare cu infringerea colectiva, cind despartirea de frate se transforma atit de usor in ura, in crima. Stau in fata unui zid darimat, nu stiu de ce nu am sentimentul unei victorii.
De acolo din hrubele de la Sachsenhausen ma urmaresc evidentele contabile ale veniturilor realizate in lagar; profitul pe economia la alimente, la lumina, la caldura, la medicamente, profitul la morti. Uriasii saci cu par de femeie, bucle, onduleuri blonde, roscate, cenusii, munti de danturi, oameni in uniforma care pozeaza mindri in fata aparatului de fotografiat tragind maneta mortii si, dupa usa cu geam, schelete asteptind ingrozite. Afara ploaia. Un veritabil potop. Sintem uzi pina la piele. Simtim o secreta bucurie in suferinta. Pipi, Mircea, Ioana, Gerhard, Ingrid. Mergem indirjiti prin ploaie si tacem. Rup linistea cu o fraza ironica: E ca in poezia populara, natura participa la durerea poetului. Mircea ma aproba. Pipi, care, in ciuda unei aparente frivolitati, este uneori necrutatoare in criteriile ei morale, ramine cu gindul acolo, la saltelele zdrentuite umplute cu paie, la acele mici picturi facute de mina unui muribund pentru a amagi speranta, poate la fetita cu gropite care va ramine pentru eternitate de doi ani, poate la balerinul homosexual de o frumusete neverosimila. Oare in care din acei munti de oase, ramase doar in fotografii, s-o fi aflat femurul lui falnic? Poate ca Pipi este mai puternic legata de suferinta, ea stie mai bine decit noi pentru ca a pastrat-o in ea, nu si-a impartit-o niciodata cu foaia de hirtie.
Merg cu capul in jos. Asfaltul cenusiu sub siroaiele de ploaie este singurul lucru din Berlin care ma face sa ma simt in Bucuresti – cenusiul asfaltului peste tot acelasi.
Mi-e dor de ceva. Nu-mi place cuvintul dor, e prea senin, prea pastoral; imi place cuvintul Gier (pofta), e organic, o sfisiere de carne, un martiriu al gindului. Nu vreau sa-mi explic. Atitea coincidente. Atita transfigurare in frunze, atitea nuante pe cer, atita neistovita lacomie a porilor. Se uita la mine lung si pe urma zimbeste. Eu fac la fel. Intre noi vinul si imperceptibila accelerare a singelui. Uneori am impresia ca sintem doi cai inhamati la aceeasi caruta, ca parcurgem acelasi drum, ca bem din acelasi jgheab.
Ma urmareste asul de trefla din tablourile cubiste ale lui Picasso din colectia Berggruen. Un semn, o stampila pe pulpa vitei care o programeaza pentru moarte. Asul cel mare, totdeauna cistigatorul, Trifoiul negru cu trei foi, crucea pe care ti-e rastignit destinul. Pe salile muzeului aceasta simultaneitate intre fata si profil, acest ochi indreptat catre tine si celalalt intors la perete spre un spatiu misterios, impenetrabil, in dubla perspectiva a vederii, a adresarii, a comunicarii. Totul, cele doua ipostaze, integralitatea si deruta cunoasterii. Uneori creierul meu se crede in stare sa gindeasca orice – ah, betia de orgoliu sub luminile rampei – si pe urma trezirea in plina ineptie ca o broasca riioasa de care ti-e frica si scirba.
A sosit Expresul 2000 cu scriitori din toate tarile Europei. Au venit si ai nostri: Nae Prelipceanu, Adrian Popescu si Andrei Bodiu. Mai tirziu a aparut direct de la aeroport si Ion Bogdan Lefter. El nu a facut calatoria fabuloasa de sase saptamini cu trenul pe ruta vechiului Expres care strabatea Europa din sud, de la Lisabona, pina in nord, la Sankt Petersburg, trecind prin Scandinavia si Tarile Baltice. La Friedrichstraße-Bahnhof e o atmosfera de circ, urale, muzica de fanfara, flori de hirtie. Participantii la calatorie trec pe rind prin fata publicului adunat pe peron, epuizati si beti de fericire, in aplauzele generale ca maratonistii. Pe urma sintem dusi intr-o hala mare, la “Berliner Ensemble” unde ascultam niste discursuri extrem de entuziaste primite cu ovatii prelungite. Si, in sfirsit, un spectacol: doi actori, un barbat si o femeie. Formeaza impreuna un univers sonor prin pronuntarea nuantata a literelor alfabetului, rostite izolat sau in grupuri de silabe lipsite de sens. Sunetele ciupesc simturile, sint ca degetele pe corzile unor instrumente de percutie.
Oare chiar avem nevoie de sensuri? Oare chiar avem nevoie sa stim, cind putem sa simtim? De ce privirile, de ce atingerea, de ce culorile, de ce muzica, de ce parfumul, caldura, lumina, infinit mai palpabile, mai rascolitoare decit cuvintele? Si totusi, desi le avem pe toate in jurul nostru, simtim o viata intreaga nevoia sa spunem si sa ni se spuna.
Thomas Wohlfahrt, directorul institutului cultural Literaturwerkstatt Berlin si initiatorul proiectului LiteraturExpress 2000, vrea sa ma convinga ca poezia nu mai poate avea nici un viitor in forma ei scrisa in carte. Numai difuzata pe canalele de mass media, mai ales prin Internet, poate sa creeze comunicarea directa, atit de indispensabila in societatea viitorului presata de lipsa de timp. Poetul trebuie sa obtina popularitatea vedetei. Generoasa idee!
Am din ce in ce mai multe momente cind as vrea sa fiu lasata in pace.
Asadar locuiesc la Literaturhaus pe Fasanenstraße, in plin centrul Berlinului. Am o bursa de doua luni de la Fundatia Preußische Seehandlung. Le datorez aceasta sansa nesperata lui Herr Ernest Wichner si lui Herr Herbert Wiesner. Cind am pasit prima data in camera care urma sa-mi adaposteasca, vreme de saizeci de zile, intimitatea, ceea ce m-a izbit in primul rind a fost raceala. Am avut impresia ca intru intr-un birou in care a fost pus un pat. Mobila neagra cu stinghii metalice, o multime de aparate, de fire care se leaga, serpuind pe linga pereti, de prize. Totul stralucitor, imaculat. Nici un fir de praf. O incapere mansardata cu niste oberlichturi plasate sus, aproape de tavan. In fiecare dimineata ma ridic pe virfuri sa vad daca asfaltul e ud de ploaie, pentru ca cerul, atit cit se vede, e mereu innourat. E curios ca din atitia oameni citi se vor fi perindat prin aceasta locuinta nimeni nu a lasat aici nici o vibratie, nici o urma de existenta vie, nici un accent personal. Numai masina de scris. Numai ea, tastele pe care au trecut alte degete, bratele literelor impulsionate de miscarile gindului, hirtia care se deruleaza pe car ca o iubire consumata in singuratate, o simt a mea, in ea imi desert creierul, fata mea ascunsa poate cea mai frumoasa.
Plec de acasa pe ploaie, ma intorc pe soare. Vintul pune norii la loc. Turistii infrunta eroic toate vicisitudinile timpului. Un oras care nu se sperie de vreme. Aici totul dureaza putin. Nici tristetea nu se consuma intreaga, mereu e intrerupta de hohotele de ris de pe strada. Vazindu-i pe berlinezi atit de veseli, atit de degajati, atit de siguri pe ei, ma intreb daca aicea se moare. Trebuie sa invat aceasta terapie. Ma impresioneaza eroismul batrinilor, acel orgoliu de a nu se lasa; octogenarele coafate, fardate, care urca in autobuz fara sa ceara sprijinul nimanui, vrind sa-si dovedeasca lor insele ca sint in stare, ca mai pot, ca nu se lasa excluse.
Ma surprind unele scene pe care la Bucuresti nu le-as putea vedea niciodata. In fata la “The Beersaloon” pe Ku’damm, la una din mesele cu umbrelute, care se inghesuie aproape de trotuar, un barbat chel, cu burta revarsindu-i-se din T-Short, isi scoate piciorul gol din sanda si mingiie blana roscata, matasoasa a setterului culcat in fata lui. Prima impresie e de respingere, apoi toata scena mi se pare de o indicibila poezie.
La noi in Romania oamenii cind vor sa fie degajati sint vulgari.
CARTEA
Jurnalul berlinez, Berlinul meu e un monolog – cu cele doua parti ale sale, Fasanenstrasse 23 si Stuttgarterplatz 22, scrise la un interval de zece ani –, surprinde umbra vaga a unui oras care te seduce si te sperie deopotriva, fixeaza imaginea unui organ viu care respira, pulseaza, celulele lui reproducindu-se vertiginos ca intr-o ecografie. Dar aceasta nu este, pur si simplu, o carte despre fabulosul oras al doua lumi, ci o carte despre Berlinul unic si irepetabil al unei scriitoare uimitoare, Nora Iuga.
“Cel mai grozav scriu in cap, mergind pe strazi, asa am scris prima parte a jurnalului, pe banci, in parcuri, in cimitire, in trenuri, in bistrouri. Ultima parte am scris-o mai mult in casa, la birou; soarele era tot mai palid si mai stins. Vara si toamna mai sint mese pe trotuar, atunci mori sa auzi ce vorbesc oamenii, sa vezi cum se privesc, daca se iau de mina, daca isi scot pantoful sa-si mingiie ciinele cu talpa goala. Acum vara si toamna se grabesc sa plece cit mai devreme acasa si Berlinul se arata tot mai sters, de fapt el nici nu exista decit in oglinda mea, adica in chipul meu, in aerul meu, in mina mea care scrie. Berlinul asta nu mai e decit o mica parcela, inclusa, printr-un partaj arbitrar, unui teritoriu nelimitat, numit Nora Iuga (in slava veche numele asta ar putea fi talmacit prin Nord-Sud, paradoxul perfect, in care s-ar putea intilni polul frigului cu cel al caldurii). De aceea nu e vina mea daca uneori Berlinul asta e o biata umbrela, imprumutata de la un hotel de trei stele de pe Nestorstrasse, pe care Nora Iuga o uita in S-Bahn, dar nu-si face griji, fiindca miine o va gasi, cu siguranta, la depozitul de obiecte uitate.” – Nora Iuga
AUTOAREA
Nora Iuga s-a nascut la Bucuresti. A absolvit Facultatea de Filologie, sectia Germanistica (1948). Scriitoare liber-profesionista si traducatoare. Volume de poezii, printre care: Vina nu e a mea, Opinii despre durere, Inima ca un pumn de boxeur, Piata cerului, Dactilografa de noapte, Fetita cu o mie de riduri. Romane, printre care: Sapunul lui Leopold Bloom, Sexagenara si tinarul, Lebada cu doua intrari. A tradus din limba germana, printre altele: Toba de tinichea de Gunter Grass, Animalul inimii, Vulpea era inca de pe atunci vinatorul, In coc locuieste o dama de Herta Muller, Pianista de Elfriede Jelinek. Carti aparute in strainatate: Sexagenara si tinarul, Sapunul lui Leopold Bloom, Inima ca un pumn de boxeur, Autobuzul cu cocosati si Capricii periculoase (Antologie). Premiul “Friedrich Gundolf” acordat de Deutsche Akademie fur Sprache und Dichtung; cinci premii ale Uniunii Scriitorilor in anii 1981, 1994, 1998, 2001, 2006 si numeroase alte premii ale unor orase si reviste din tara.