Nu e vorba numai de o moda pe care atit Dan Lungu, cit si Cristi Mungiu, Paul Cernat, Angelo Mitchievici, Ion Manolescu, dar si Gabriela Adamesteanu vor sa o exploateze pina nu devine passe, ci si de cristalizarea unei nevoi de a clarifica lucrurile, de a reconstitui trecutul la rece (sau cel putin la caliu) si a spune cum a fost, sau cel putin cum a fost pentru ei (cei care scriu) si, prin extensie, pentru cei mai multi dintre noi, cei care citim. Peste tot transpare dorinta de a spune lucrurilor pe nume, pentru ca, dupa o perioada precum cea in discutie, cind totul era disimulare, denaturare, ipocrizie, suspiciune, nesiguranta si tabu, in sfirsit putem spune lucrurilor pe nume fara sa ne temem de repercusiuni.
Mai mult, spre deosebire de prezent care se afla in aria incontrolabilului, deci a unui timp incert, nesigur, care parca ne scapa printre degete, trecutul ofera certitudini, chiar daca in cel comunist, certitudinile nu sint de natura sa aduca confort. Chiar si asa, e mai bine sa ai certitudini decit incertitudini, sa controlezi decit sa fii controlat, iar trecutul, cu cit se departeaza de noi, devine nu doar din ce in ce mai coerent (pentru ca nu se mai poate schimba – desi uneori se mai schimba opiniile despre el), mai lipsit de echivoc, ci si mai controlabil, mai supus, mai safe. Confruntat cu teroarea prezentului, omul se refugiaza in trecut, chiar daca si acesta e plin de orori. Diferenta nu e citusi de putin neglijabila: intre a trai teroarea si a vorbi despre ea, omul va alege intotdeauna a doua varianta.
The past is never dead
Mai exista macar un motiv, poate cel mai profund, pentru asemenea demersuri recuperatoare. Trecutul, asa cum spunea odata Faulkner, nu e niciodata mort. Nu e nici macar trecut (The past is never dead. It’s not even past). Cu alte cuvinte, nu putem trage o linie de demarcatie intre trecut si prezent, ceea ce sintem acum e o consecinta a ceea ce am fost atunci, iar ceea ce eram atunci e o consecinta a ceea ce am fost inainte de asta si tot asa, la nesfirsit. In ceea ce priveste comunismul, nu putem sa ne limitam la a spune, ei bine, acum lucrurile sint clare, adevarul a iesit in sfirsit la iveala. A fost rau, trist, mizerabil, insuportabil, cumplit, oamenii erau obligati sa traiasca intr-o complicitate perversa cu sistemul, erau duplicitari, unora le facea placere, altora le facea greata, unii taceau prefacindu-se ca vorbesc, altii vorbeau prefacindu-se ca tac, fiecare dupa conjunctura, caracter si dosar, dar, Slava Domnului, sistemul si toate ororile pe care le-a generat nu mai exista, s-au dus, nedreptatea a luat sfirsit. The past is never dead. Ceea ce sintem acum e urmarea a ceea ce am fost atunci. Nu exista falii, rupturi, disjunctii decit in aparenta. Istoria e o linie continua, si daca tot avem impresia ca prezentul e inteligibil, poate il vom intelege mai bine daca ne vom intelege mai bine trecutul. Acesta, cred, e, sau ar trebui sa fie, mesajul celor mai multe dintre demersurile de recuperare, reconstituire a perioadei comuniste facute la noi; in orice caz, ultimul roman al Gabrielei Adamesteanu, Provizorat, asta isi propune sa demonstreze si o face convingator.
Provizoratul, singurul lucru constant
Dupa valul de epurari din anii ‘50, pentru care ulterior puterea si-a cerut oarecum scuze (s-au facut anumite greseli, tovarasi), anii ‘60 au venit, in aparenta, cu soare si cer senin. Pentru anumite firi, mai putin dotate cu spirit de observatie, viata in comunismul anilor flower-power este in esenta asemanatoare cu cea din Occident. Si aici se asculta muzica straina, se face sex (marital si extra-marital), se merge la cinema si la teatru, se pleaca in concediu, in tara sau chiar in strainatate, se scriu, publica si citesc carti, se organizeaza petreceri, unde se fumeaza tigari bune si se bea whisky si votca, se fac si se desfac cupluri, si aici se munceste pentru prime si bonusuri (desi nu se numesc asa), se cumpara masini si apartamente etc. etc. Poate ca aveau intiietate cei cu dosare bune, “cu origini sanatoase”, fara pete verzi, galbene sau de alte culori in trecutul familiilor lor, poate ca daca n-aveai pile nu primeai decit garsoniera confort II de la marginea orasului, sau daca nu spuneai ceva despre vecinul, prietenul sau colegul tau, nu plecai in afara, dar unde-i viata numai lapte si miere, tovarasi, care e tara unde meritocratia functioneaza neinsotita de avere, influenta si relatii sus puse, sau societatea in care onestitatea, cinstea si transparenta chiar fac legea? Viata putea fi buna daca stiai sa te descurci, sa te invirti, sa faci cite un compromis, doua, de dragul Partidului si al membrilor lui. Blugii, discurile cu muzica occidentala, parfumurile si make-up-urile frantuzesti, revistele “Paris Match” si “Playboy”, tigarile Kent si whisky-urile Queen Anne si Ballantine’s, cartile aduse din Vest, toate se gaseau pe sub mina si pentru ca nu le puteai lua de la raft, pareau mai importante decit in realitate, oamenii stiau pe atunci sa aprecieze valoarea unui lucru tocmai pentru ca nu-l obtineau cu usurinta. Iar cind nu le aveai pe astea, aveai vinul la damigeana si porcul de la tara, iar daca nu le aveai nici macar pe astea… ei bine, daca nu le aveai nici macar pe astea, inseamna ca nu le-ai fi avut nicaieri, indiferent de regimul politic in care ai fi trait. Dar nimic nu dureaza prea mult in aceasta tara, vesnic miscatoare si neasezata, vorba lui Simion Dascalu via Constantin Noica, citat in roman, unde, cel putin de la inlocuirea lui Cuza cu Carol I incoace, totul sta sub semnul provizoratului, iar succesiunea la putere se face printr-un act de tradare, insotit de cele mai multe ori si de crima. Carol II este inlocuit cu Antonescu, Antonescu este inlaturat de la putere de Regele Mihai, care la rindul lui este fortat sa abdice de Petru Groza. Groza este inlocuit cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, Dej cu Ceausescu, Ceausescu cu Iliescu. Aproape niciodata trecerea de la un sistem la altul, de la o guvernare la alta, nu se face firesc, intotdeauna exista un complot, o uneltire de tip bizantin, care se lasa cu varsare de singe, de cele mai multe ori la propriu, alteori doar la figurat. Era deci firesc ca si Destinderea instaurata dupa Epurare (perioada care ocupa cea mai mare parte a romanului) sa fie doar provizorie, iar Foametea, Intunericul, Izolarea, Paranoia sa inlocuiasca temporara detente autohtona. Mai mult, complotul nu-l vizeaza doar pe cel aflat la putere si care trebuie inlaturat. Complotul este de cele mai multe ori indreptat impotriva poporului insusi, si nimeni nu se pricepe mai bine la asta decit Ceausescu. Comunismul s-a instaurat de la inceput ca un sistem politic frustrat, furibund, punitiv. N-a marsat pe iertare si reconciliere (cum a facut-o Nelson Mandela cind a ajuns la conducere), ci, ca de obicei, pe represiune si razbunare. Ajuns la putere prin frauda si violenta, avea sa fie inlaturat de la putere prin frauda (Revolutia) si violenta. Dar Provizorat nu merge pina acolo, se opreste, cred, undeva spre mijlocul anilor ‘80 cind deteriorarea conditiilor de trai, dublata de reinstaurarea climatului de frica si neincredere, se va reflecta negativ in destinul individual al cuplurilor ce populeaza romanul lui Adamesteanu. Letitia Arcan se desparte de Sorin Olaru, dar probabil si de sotul acesteia, Petru. Nimic nu rezista aici, ce parea ieri sigur, azi e incert, nimic nu are consistenta, totul se destrama. Singurul lucru constant e tocmai provizoratul.
Disconfortul si anxietatea care ne cuprind citind romanul Gabrielei Adamesteanu nu au de-a face neaparat cu vremurile pe care le-am trait. Cum spuneam, certitudinile, chiar triste, sint preferabile incertitudinilor. Frica ce ne cuprinde apare doar cind ne gindim la ce va urma. In tara aceasta, stabilitatea, durabilitatea, consistenta nu au sorti de izbinda. Monarhia s-a dus, legionarii s-au dus, comunismul s-a dus, doar provizoratul ramine.
Gabriela Adamesteanu, Provizorat,
colectia “Fiction. Ltd”,
Editura Polirom, 2010
Galerie foto
