Mi-au placut cele doua trailere facute de Radu Jude. Crezi ca se va reactiona si asa la filmul tau, ca se va ride la Ceausescu?
Da, doar ai vazut si aseara. Se reactioneaza si asa. Dar nu cred ca e o reactie de aparare, cit de detasare. In general, reactiile de acest gen vin de la oameni destul de tineri cit sa nu fi trait sub el.
Atunci nu sint detasati, ci n-au nici in clin, nici in mineca cu Ceausescu.
Probabil doar cei care se vor naste peste 10 ani vor putea spune ca n-au nici in clin, nici in mineca cu el. Toate generatiile, chiar de dupa 1990, sint impregnate prin parinti. Acesti tineri cresc in case care s-au format sub Ceausescu, dar se departeaza incet de el, asa cum intotdeauna se intimpla in istorie. Nu stiu daca am scris undeva lucrul acesta sau numai l-am spus: m-a urmarit intr-o vreme gindul ca un om are prin familie acces in mod direct la un secol de istorie. Mai ales daca in familia lui sint prezenti si bunicii. Prin bunicii tai ai acces nu doar la amintiri directe, dar si la mirosuri care vin de o suta de ani. Sint obiecte in casa, exista un anume tip de haine, un anume tip de a face mincarea… Deci un om, indiferent ca traieste mai putin, are acces direct, senzorial, la un secol de istorie.
De asta spui ca sintem cu totii prizonierii propriei noastre biografii?
Da, sintem prizonierii – sau sint prizonierii propriei biografii numai persoanele care isi constientizeaza biografia istorica. Nu sintem intotdeauna prizonierii unei biografii private. Nu cred intr-un destin la modul asta, in care totul e stabilit dinainte. In masura in care iti constientizezi biografia istorica, istoria nu poate fi influentata individual decit in cazuri cum am vazut aseara.
Au fost neasteptate pentru tine sala arhiplina si aplauzele din timpul si de dupa proiectie?
In ultimele zile a existat o tensiune in sensul daca se umple sau nu sala. Oricit de buna ar fi fost – si a fost – ideea lui Mungiu de a face premiera acolo, sale e ingrozitor de mare. Si se stie dezinteresul fata de cinematografie din ultimii ani… In dezinteresul fata de Ceausescu nu am crezut niciodata, in ciuda unor reactii pe site-uri de genul “mai lasati-ne cu Ceausescu”. Astea sint poze si, in general, dupa cum s-a dovedit, cea care afirma asta e o minoritate. Dupa parerea mea, nu trebuie data o atentie exagerata unui anume tip de reactie de pe site-uri sau bloguri. E exact ca la o sala de cinematograf cu intrebari si raspunsuri dupa o proiectie. Din experienta destul de indelungata pe care o am cu chestii de genul asta, tine de natura umana ca prostia sa fie mult mai dezinhibata decit inteligenta. Iar la Q&A-uri prostii n-au nici un fel de retinere sa-si dea drumul, pe cind oamenii destepti nu indraznesc, din timiditate, si pe urma pleaca de acolo cu un cap rosu de nervi din cauza celorcare au intrebat in locul lor. Asa se intimpla si pe net. E si o dezinhibare a prostiei, a vulgaritatii, iar unii actioneaza asa dintr-un voyeurism special si de dragul provocarii.
Opiniile critice care au aparut inaintea premierei ce impresie ti-au facut?
Eu ma gindeam ca o sa fie chiar asa. Daca imi aduc aminte, tu de la inceput ai tot spus ca in Romania filmul va avea o receptie controversata. Daca luam nivelele pe rind, la nivelul discursului intelectual, din ce s-a adunat pina acum, vocile critice – care sint minate, de fapt, de neintelegere sau de proasta plasare fata de film – sint intr-o absoluta minoritate. In afara de doua persoane care se ocupa cu critica de film, n-a fost nici o reactie obtuza pina acum. Acum sint curios, intr-adevar. Aseara a vazut filmul mult mai multa lume si, desigur, o felie mult mai mare din scena culturala. S-ar putea ca lucrul sa se diversifice.
Spuneai ca romanii trebuie sa aiba o oarecare detasare ca sa-ti inteleaga filmul.
Nu mai sint sigur ca aveam dreptate daca intr-adevar am spus lucrul acesta. Intre timp am impresia ca poti vedea filmul si la cald, si sa ai acces la el. Sigur, un spectator ideal ar fi cel care cunoaste bine epoca si care are si puterea sa se detaseze de ea. Dar, ce vorbesc acuma? E un lucru pe care l-am realizat si eu, si Dana Bunescu (n.r. – monteurul si sound designerul filmului), cu chiu cu vai si numai dupa ce am terminat filmul. Noi insine nu puteam sa ne detasam atunci cind am avut de-a face, la inceput, cu imaginile. Tehnic vorbind, am facut filmul de doua ori: am vizionat materialele timp de aproape un an (prin vizionare intelegindu-se selectarea riguroasa a materialului si ordonarea lui in vederea montajului – atunci cind impactul emotional cu secventele respective a fost mult mai puternic), iar dupa aceea am mai lucrat un an de zile facind montajul (sau jumatate de an montind imaginea, pentru ca pe urma s-a trecut numai la sunet.). Dar, in perioada montajului, erau foarte multe scene de care nu eram citusi de putin detasati emotional.
Premiera de la Bucuresti a mai adaugat o tusa portretului psihologic pe care il aveai despre Ceausescu?
Nu, in acest sens ce am avut eu de gindit s-a gindit. E un proces de reflectie pe care l-am dus pina la capat. Daca ma uit acum la film, de multe ori nici nu-l vad. Ma uit la alte lucruri sau urmaresc chestiuni tehnice care tin de sunet, de proiectie – lucruri de acest gen.
Stiai cum o sa arate filmul inca de la inceput? Stiai ce vroiai sa demonstrezi?
Nu, in nici un caz, pentru ca nici nu vroiam sa demonstrez ceva in afara de lucruri la nivel formal, care tin de intentia mea de a propune un astfel de gen de cinematograf, adica de a ramine strict in limitele unei naratiuni cinematografice care nu apeleaza la nimic altceva decit la materialul vizual cu care opereaza.
Intr-o reactie la filmul tau am citit ca snobii si intelectualii se vor extazia in fata termenului de nonfictiune.
Eu nu cred intr-o unanimitate a receptiei unei opere de arta. Nici n-ar fi bine sa se intimple asa. Sint surprins ca, dimpotriva, la o opera cu un grad de dificultate destul de ridicat, coeficientul de intelegere si de acceptare e mult mai mare decit ma asteptam.
Poate e si faptul ca oamenii au citit cronici straine inainte de a vedea filmul.
Exista intotdeauna un mimetism. Inca mai exista un rol pedagogic al criticii, adica primordial, de mediator intre autor si publicul lui, si in acelasi timp de arbitru. Critica adevarata trebuie sa sanctioneze atit erorile de gust ale publicului, cit si erorile estetice sau de orice natura ale creatorilor. Iar faptul ca, mai ales la oameni tineri, exista o inclinare spre un mimetism fata de vocea critica nu e decit un lucru care contribuie la educarea gustului estetic. Sigur, cu conditia ca opinia critica ce se raspindeste sa fie una autorizata si corecta.
Mi se pare ca filmul tau seamana cu Oncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives, filmul thailandezului Apichatpong Weerasethakul (Palme d’Or la Cannes in acest an), pentru ca pune in discutie instrumentele cinematografului, desi exista diferente mari intre ele. Desi pare modern, filmul lui Weerasethakul foloseste elemente traditionale – trucuri facute cu oglinda, filmare pe pelicula in loc de digital s.a.m.d. El are insa alta relatie cu spiritele decit ai tu cu fantoma lui Ceausescu. Pe undeva insa, mi se par filmele epocii pe care o traim.
Si mie imi place foartemult filmul lui Weerasethakul pentru gratia cu care e realizat, pentru gentiletea foarte accentuata pe care o are fata de propriul lui univers. E acolo o scena, singura intoarcere in trecut a unchiului Boonmee, intr-o viata anterioara cind era purtator de lectica al unei printese (banuiesc din secolul al XVIII-lea). Toata aceasta scena de pe malul iazului e una dintre cele mai frumoase scene erotice din istoria cinematografului. Un lucru extrem de dificil pentru ca, in mod ciudat, erotismul e greu compatibil cu cinematograful. In schimb, ceea ce am regretat in cazul lui e legat probabil de chestiuni de productie. Poate ca Weerasethakul a facut filmul pe bucati, in functie de cum a primit bani, pentru ca lipseste de la un moment dat o anumita stringenta structurala.
Sint sase capitole realizate in mod intentionat in alt stil.
Daca le-a facut in mod intentionat, atunci a avut motivele lui. Exista si o parte care nu-mi place, cea cu eroul in pestera, dar asta tine de o idiosincrazie foarte subiectiva a mea: nu suport mitul lui Orfeu in transpuneri cinematografice. Tot ce s-a incercat in sensul asta a dat numai catastrofe, de la Cocteau pina la Jacques Demy.
Si unde vezi punctele comune cu filmul tau?
In faptul ca el, intr-o epoca in care filmul sta sub imperiul tehnicilor digitale, se intoarce la instrumentele traditionale ale crearii iluziei cinematografice, unele vechi de 100 de ani, de pe vremea lui Melies. Aici, daca vrei, in zona asta se poate face o apropiere. E vorba de o decizie formalaasemanatoare, care in cazul meu esi una de continut, optiunea pentru documentul vizual autentic, deci pentru imaginile de arhiva, si incapatinarea de a ramine numai la ele, cualte cuvinte o intoarcere la originile cinematografului, la Fratii Lumiere.
Faptul ca din cele peste 1.000 de ore de arhiva majoritatea nu au sunet te face sa spui ca imaginea e mai importanta?
Nu neaparat. Eu cred ca si aici sint explicatii mult mai tehnice si motive banale care au facut sa se pastreze ce s-a pastrat. Benzile de magnetofon Nagra puteau fi reintregistrate, pe cand pelicula de film nu. Sint sigur ca, daca inca din epoca respectiva (anii ‘60-’70) s-ar fi filmat pe video, tehnologie care a fost introdusa foarte tirziu la TVR, o mare parte dintre materiale s-ar fi sters pentru ca s-ar fi refolosit casetele. Poate cu exceptia discursurilor lui importante.
La un moment dat nu mai erau bani ca sa se cumpere si banda audio, si pelicula.
Nu se dadea valuta decit foarte greu si se faceau economii la singe. Si atunci, faptul ca banii pentru benzile de magnetofon puteau fi economisiti, asa s-a si facut.
In ce relatie poti pune filmul tau cu trilogia lui Sokurov despre personalitatile secolului XX – Hitler, Lenin si Imparatul Hirohito –, cu imaginile ei in sepia si impresia de realitate pe care vrea s-o creeze?
Sincer sa fiu, nu-mi plac aceste filme. Mie din opera lui Sokurov nu-mi plac decit o parte din filmele documentare. Unul din motivele pentru care am ajuns la tipul asta de cinema este si ca nu-mi place din principiu fictionalizarea istoriei recente, la nivel de personalitati foarte cunoscute. Poti face filme fictionale despre razboi, dar, din momentul in care pui un actor sa joace un personaj istoric prea apropiat de prezent asta ma deranjeaza estetic.
E un re-enactment.
Da, ceea nu suport. Trebuie sa treaca poate cel putin un secol.
Inseamna ca nici despre Lenin si despre revolutia din Rusia nu se poate face un film de fictiune.
Asta se poate deja face pentru ca a trecut aproape un secol. Si Hitler e la granita acceptabilitatii in registrul fictional.
Exista suficiente imagini de arhiva ca sa le poti folosi in locul fictionalizarii?
Nu exista imagini de arhiva pentru a face tipul acesta al reconstructiei istoriei prin ea insasi decit din timpul celui de-al doilea, de la Debarcarea aliatilor incoace.
In timpul razboiului au existat multi operatori de front, nu doar Debarcarea s-a filmat.
Debarcarea s-a filmat cu anvergura din partea Hollywood-ului, ca o superproductie, iar acel moment a constituit un salt cantitativ in ce priveste corpusul de inregistrari vizuale, de documente istorice vizuale.
Ti s-ar parea interesant sa faci un eseu folosind imagini de arhiva din timpul razboiului?
Pe mine nu ma intereseaza al Doilea Razboi Mondial din punct de vedere auctorial, ci din curiozitate intelectuala, avind un interes general pentru istorie. Dar un impuls de a ma exprima eu insumi despre fenomene istorice am numai pentru lucruri care sint legate de biografia mea.
Te simti mai mult regizor sau mai mult scriitor? Ai ajuns la film prin literatura.
Intii de toate ca nu e nimic deosebit in faptul ca am venit la film prin si peste literatura. Daca e sa faci o statistica printre oamenii de film din istoria cinematografului o sa vezi ca ceva mai mult de 70% vin dinspre literatura, daca nu mai mult. Scolile de cinema au aparut tirziu in afara, cu exceptia VGIK-ului, universitatea de film sovietica cea mai veche din lume. Ea a fost fondata in anii ‘20, iar scolile de cinema au aparut de-abia dupa razboi. In prima jumatate a secolului, cinematograful era o arta care se invata vazind si facind, si de la maestru la discipol. Visconti a fost asistent de regie la Renoir s.a.m.d.
Maestrii tai care au fost?
Intrucit, in ce am facut pina acum in cinema, am incercat sa materializez o viziune proprie asupra cinematografului si sa propun un nou registru stilistic in munca practica, nu aveam de unde sa am maestri pentru ca eram in postura de pionier, mai degraba. Regizorii mei preferati, ca sa spun asa, de care sint influentat intrinsec prin felul de emotie cinematografica pe care o produc vin, in mod surprinzator, mai mult din cinematograful american decit din cel european. Kubrick, intii de toate. Kubrick din 2001: Odiseea spatiala si din Barry Lyndon, ca saramin la doar douaexemple.
Spui despre filmul tau ca nu e nici documentar si nici fictiune. Admiti ca e un tip de fictiune facut cu mijloacele documentarului?
E un film facut din documente, asta e in afara oricarei discutii. Un film facut din documente nu trebuie safie necesarmente un film documentar. In acceptia actuala a termenului, prin documentar se subintelege prezenta unui comentariu, adica a unui nivel secundar, astfel incit notiunea nu se mai potriveste pentru tipul de cinema pe care il practic. Nici film non-fictional nu e o definitie destul de exacta. Non-fictional nu e la urma urmei decit un sinonim pentru documentar, in varianta lui artistica. Pentru ceea ce fac eu, fomula lui Alex.Leo Serban este probabil cea mai apropiatade adevar: “film de fictiune cu personaje reale”.
In Germania a aparut chiar o prescurtare idioata, docu, ceea ce inseamna a la Discovery. Dar docu scrie si intr-o revista timpita de programe TV, si referitor la un film de Wiseman sau de Depardon. Iti vine sa le dai in cap. S-a ajuns la o chestie ingrozitoare, pentru ca nemtii fac si calcuri englezesti si folosesc pentru documentar termenul documentation, care inseamna de fapt documentare ca cercetare. Termenul s-ar aplica la televiziune, iar unii care sint mai cultivati spun: “Aha, asta e eine documentation, un reportaj, iar celalalt un film documentar”, dar din aceasta cauza a trebuit cautat un alt termen care era de mult necesar si care e mai propriu pentru toate incercarile strict cinematografice din domeniul realului direct.
De ce n-ai dorit sa adaugi un comentariu din off imaginilor?
Pentru ca, in mod surprinzator, eu nu sint un amator sau un consumator de filme documentare. Mie, de fapt, nu-mi place filmul documentar clasic. Cu rare exceptii. Exact asa cum nu sint un cititor de romane politiste, desi in cinema policier-ul e un gen major. Acolo il consum, dar n-am citit in viata mea romane politiste, dupa cum nici literatura de gen nu ma atrage. Nu sint nici un cititor de romane SF si, cu toate astea, am avut o mare atractie pentru cosmos.
Au existat secvente de arhiva care ti se pareau importante, dar care n-au mai avut loc in film?
Nu, la felul in care am restrins la un moment dat naratiunea, nu mai aveam loc in film de nimic din ceea ce nu s-a aratat. A fost un dublu proces de selectie, unul al imaginilor in care puteam sa povestesc episoadele istorice pe care am hotarit sa le povestesc, si altul care presupune alegerea acestor episoade. Ce am vrut si ce n-am vrut sa povestesc. Sint linii intregi din biografia lui Ceausescu si din cea a epocii in raport cu el care au fost lasate la o parte.
Ce a presupus realizarea sonorului?
In afara de o mare cantitate de munca, a fost nevoie intii de a gasi la nivel conceptual o structura care sa se poata plia in modul cel mai avantajos pe montajul de imagine. Sunetul s-a facut dupa ce imaginea a fost montata in cea mai mare parte. In timpul montajului am experimentat cu anumite fragmente de sunet sau de sonorizare cum ar suna aici, cum ar suna acolo… La partile lasate fara sonor deciziile au fost, cu mici exceptii, de ordin dramaturgic. Adica am dorit un moment de liniste. Unii interpreteaza linistea aia ca pe o distantare (ii scoate din flux), altii – dimpotriva, au impresia ca imaginile devin si mai intime, ca ii apropie si mai mult de Ceausescu. Stind mult de vorba cu Dana Bunescu, am ajuns la concluzia ca trebuiau gasiti polii intre care sa construim sunetul. La un pol era linistea, adica trebuia lasat materialul in forma lui de arhiva, iar la celalalt un nivel maxim de abstractiune pe care sa il folosim, dat de bucata muzicala – vezi Ligeti, Poemul simfonic pentru 100 de metronoame. Or, intre astea a devenit limpede ca putem face toata gradatia, trecind bineinteles si prin sunetul realist, adica pentru o serie intreaga de secvente s-a refacut ambianta sonora a materialului.
Interventia in materie de sonor e deja un comentariu pe care il faci pe marginea imaginii.
Da. Unul dintre lucrurile care trebuie corectate despre film, si anume ca nu are nici un comentariu, e pe jumatate adevarat. Filmul e lipsit de orice comentariu verbal (din off) sau cu cartoane. Altfel, el are un comentariu sonor continuu si nonverbal. Toata coloana sonora functioneaza ca un comentariu al filmului.
In timp ce montai aveai in minte si dorinta de a vedea masa de oameni din spatele lui Ceausescu sau te-ai concentrat numai pe dictator?
Ca regizor, trebuie sa ai in vedere un lucru cind iti propui o reconstructie cinematografica a unui fragment de istorie recenta, si o sa iti dau un exemplu foarte simplu: Mungiu in 432 a luat decizia corecta (reflectata sau intuitiva) de a reconstrui un fragment din realitatea Romaniei din anii ‘80 si, ca sa ii dea un plus de credibilitate, a eludat complet politicul.
Desi il simti.
Da, dar nu apare citusi de putin. Ca sa-l simti, el trebuie eludat. Autobiografia… face acelasi lucru. Ca sa faci o reconstituire convingatoare a nivelului politic al epocii, trebuie eludat complet individualul. Trebuie pastrat numai raportul dintre detinatorul puterii si materialul lui de lucru, adica natiunea pe care o comanda si care, din punctul lui de vedere nu poate fi decit o masa.
Deci si materialul de lucru al dictatorului s-a numarat printre preocuparile tale.
Sigur, 15 ani din viata am facut si eu parte din materialul lui de lucru.
Explica-ne putin ironia din titlu.
In cazul acestei categorii de titlu, ca doar n-am inventat-o eu, titlul nu poate fi despartit de numele autorului. Sintagma completa e Autobiografia lui N.C. Un film de Andrei Ujica. Sintagma completa contine ironia in ambele directii, titlul fiind si ironic, si autoironic. Asta ar trebui sa semnalizeze suprapunerea de nivele la care trebuie sa te pregatesti inainte de a vedea filmul. Te poti astepta, deci, la o povestire construita din perspectiva personajului principal, adica din partea unei false persoane intii, pentru ca respectiva persoana intii nu si-a facut acea autobiografie. Deci cineva se joaca cu persoana intii a altcuiva sau, in termeni cinematografici, i se posteaza in spate si se uita peste umarul lui. Din acel moment se intelege foarte clar ca persoana care construieste discursul, care alege pentru cel care isi face autobiografia imaginile din care el isi va povesti autobiografia nu se va abtine intotdeauna sa isi plaseze si intepaturile sau propriul comentariu ironic la procesul de rememorare al personajului sau.
Deci e corect sa spunem ca orice persoana care a trait sub Ceausescu e autorul unei autobiografii a lui Nicolae Ceausescu?
Am avut cu o saptamina inaintea premierei o intilnire cu bloggerii. Am vazut apoi cele citeva texte care au aparut, unele dintre ele foarte bune si pertinente din diverse puncte de vedere. Unul avea un titlu foarte bine gasit, care e chiar raspunsul la intrebarea ta. Una dintre bloggerite si-a intitulat textul Autobiografia colectiva a lui Nicolae Ceausescu.
Terapia e colectiva sau individuala?
Poate fi si asa, si asa.
Filmul nu e si autobiografia oricarui dictator? De asta e inteles poate mai bine de un strain.
E altfel perceput de un strain si altfel de un roman. Din punctul de vedere al unui strain poate fi autobiografia oricarui dictator, iar din punctul de vedere al unui roman poate fi autobiografia oricarui roman care a avut de-a face cu epoca respectiva.
Exista un complex de vinovatie in Romania pentru faptul ca l-am sustinut pe Ceausescu?
Nu constientizat.
De aici reactiile de respingere?
Alea, cite sint, vin o parte din asta, iar cealalta din suficienta estetica.
In ce relatie esti cu aceasta noua generatie de cineasti cu care te intilnesti pe linia fortarii limitelor realului?
Valoarea noului val romanesc consta tocmai in faptul ca, prin sansa istorica, a putut propune un realism non-ideologic. Cel mai bun lucru care i se poate intimpla artei realiste e sa poata fi facuta intr-o perioada de timp, fie si de tranzitie, care nu sta sub imperiul ideologicului. Din cauza asta, miscarile artistice de acest gen sint intotdeauna limitate in timp. Odata ce o societate se restructureaza in jurul sau sub o ideologie bine conturata, se pierde aceasta privire libera. Eu si aceasta noua generatie sintem pe pozitii diferite, dar avem cautari estetice asemanatoare. Pe pozitii diferite fata de genurile cinematografice pe care le exersam.
Videograme dintr-o revolutie aduce o perspectiva tot mai limpede asupra lui decembrie 1989, pe masura ce trec anii. Crezi ca la fel se va intimpla cu Autobiografia lui Nicolae Ceausescu?
Sint convins ca da.
Ce-o sa faci in continuare?
De mai multa vreme ma urmareste o tema mai generala de care stiam ca nu ma pot apuca decit dupa ce am incheiat trilogia istorica. Voi trece de la istoria politica la istoria sociala. Dupa parerea mea, cel de-al doilea fenomen important in profilul filosofic al secolului XX, dupa cel al aparitiei si disparitiei sistemelor politice si ideologice pe parcursul unui singur secol, este cel al culturii de masa. Spre surprinderea mea, am constatat pas cu pas ca nu exista, cel putin din punctul meu de vedere, nici un film care sa prinda esenta fenomenului pop, a revolutiei pe care cultura pop a produs-o in muzica in anii ‘60, tot asa cum nu exista nici unul despre fotbal si, cu atit mai mult, unul despre perioada de criza a culturii pop din anii ‘90.
Deci urmeaza o alta trilogie.
Pai, daca am ajuns la virsta trilogiilor, nu ne mai lasam. Din mai multe motive m-am hotarit sa incep cu filmul despre muzica. Intentia si ambitia mea ar fi sa incerc sa fac un portret al anilor ‘60, folosindu-i pe Beatlesi ca linie conducatoare. Nu stiu cum va fi pentru ca, la fel ca la toate proiectele de acest tip, toata perioada de cercetare, de pre-cercetare (pentru ca mai intii trebuie sa gasesti arhivele pe care vrei sa le consulti) e o perioada lunga. Ma cam inspaiminta faptul ca, spre deosebire de ultimele doua filme unde aveam de-a face cu arhive aflate in acelasi loc sau in doua locuri, aici probabil o sa ma intorc in haosul de la Videograme…, unde nu stiu citi oameni din mai multe orase au fiecare cite ceva material la ei acasa. Nu am inca nici o idee despre cum o sa organizez lucrul.
Suna a meserie de arhivar.
Fiecare gen de film are o pondere diferita a diferitelor faze de productie. Nu e nimic deosebit in asta. Filmul de animatie e inca mai lent decit filmul de arhiva, daca il faci cu mijloace clasice. De exemplu, la Waltz with Bashir au desenat trei ani de zile cu mina. La acest tip de film despre care vorbesc, in faza de pregatire a productiei, ponderea cercetarii e foarte mare. Ai, daca vrei, o mai accentuata perioada de munca aproape stiintifica. O documentare serioasa trebuie facuta oricarui film. Sa nu crezi ca filmul american clasic si mare nu si-a cistigat o marte parte din credibilitate tocmai datorita serioasei documentari facute de scenaristii lui. Dupa care ei conventionalizau realitatea urmind tiparele hollywoodiene. Credibilitatea vine din faptul ca cinematograful hollywoodian este in general unul bine documentat. Deci nu se face decit o extindere a acestui lucru si, atit timp cit ai de a face cu un cinematograf istoric, pe teme istorice, intotdeauna, orice fel de abordare a istoriei, in orice forma (stiintifica, artistica etc.) presupune o faza prelungita de documentare. Asta face si scriitorul care scrie un roman istoric, si istoricul care scrie un tratat, si un jurnalist serios care vrea sa faca o emisiune buna.
“De trei ani am fost obligat zi de zi sa ma gindesc la Ceausescu”
In ce fel te-a schimbat trilogia despre comunism?
Slava Domnului, mi-a ajuns! Am facut tot ce am putut de cind ma stiu sa nu am contact direct cu comunismul. Am avut mult mai mult de-a face cu toata problematica asta in momentul in care el a disparut, dintr-o nevoie de intelegere mai corecta a propriei biografii. Am spus ca toata munca asta la mine a avut un pronuntat accent biografic. Ma simt usurat, ca sa spun asa. Usurat intii de toate pentru ca am dus o munca foarte mare pina la capat. Mi-am spus (si le-am spus si altora) tot ce am avut de spus deocamdata pe subiectul asta. De fapt, abia astept sa se termine si interviurile, pentru ca imi tot trece prin minte de citeva zile ca de trei ani am fost obligat zi de zi sa ma gindesc la Ceausescu. Mi-a ajuns. As vrea sa ma gindesc la altceva.
L-ai visat des pe Ceausescu in acesti trei ani?
Da, de multe ori. Unele vise erau in general legate de munca, de solutii. Au fost destule perioade in care solutiile erau greu de gasit.
Doar nu ti le dadea Ceausescu in vis?
Nu, nu stateam de vorba cu el, dar am avut la un moment dat un vis foarte puternic, desi mai mult m-am trezit cu concluzia lui. Descoperind mai mult din latura lui privata si umana, m-am trezit intr-o buna dimineata cu un fel de remuscari personale, dindu-mi seama ca am fost un sot mult mai prost decit el… Asta m-a urmarit mai multe saptamini.
Galerie foto
