Douazeci de ani mai tirziu, cu fotografiile in fata, am avut privilegiul de a-l cunoaste, in apropiere de Geneva, pe elevul lui preferat, pianistul, devenit profesor la Seattle, Bela Siki, si de a rememora, la Radio Europa Libera, ultimii ani ai lui Lipatti.
A mai trecut un deceniu si am aflat anul acesta ca un istoric, cineast francez, Philippe Roger, a refacut cumva parcursul meu, pe o cale paralela, cu ajutorul altui elev al lui Lipatti, elvetianul Jacques Chapuis, al biografului Grigore Bargauanu si al autorului fotografiilor, ajuns la venerabila virsta de… 102 ani. Asa ca m-am bucurat nespus zilele trecute cind am primit cele doua versiuni ale filmului documentar, prezentat in premiera chiar in ziua ultimului recital, la 16 septembrie, in cadrul ceremoniilor ce au marcat la Festivalul de la Besancon, implinirea a 60 de ani de la moartea pianistului. Un film document-omagiu ce va putea fi vazut spre sfirsitul acestei luni si la Bucuresti, la Institutul Francez, in cadrul Zilelor Dinu Lipatti, si care merita amplu sa fie vizionat de melomani. O editie definitiva a DVD-ului e anuntata ca va aparea anul viitor si i-as indemna pe colectionari sa subcrie la ea pe site-ul casei Sunless Films.
Asa cum l-a conceput realizatorul sau, documentarul este centrat pe marturia extrem de calda si spusa simplu, cu talent de povestitor, de Jacques Chapuis, pianist elvetian nascut la Bienne si care, daca nu a facut o cariera internationala, a devenit in schimb un admirabil pedagog. Chapuis isi aminteste ca l-a ascultat pentru prima data pe Lipatti la Berna, cintind in propria orchestratie Concertul in mi minor de Chopin, pianistul roman inlocuindu-l in urgenta pe Arturo Benedetti-Michelangeli, cu mina ranita intr-un accident de masina. Cum se intimpla adesea cu genul acesta de amintiri, timpul se comprima cumva si Chapuis, care dateaza concertul in 1942, probabil se insala, fiindca Lipatti s-a stabilit in Elvetia abia in septembrie 1943. O doza de ambiguitate persista si in amintirile despre inceputurile de pedagog ale lui Lipatti, angajat la Conservatorul din Geneva de la 1 aprilie 1944 si unde avea atunci, dupa propria marturie, citata de Bargauanu si Tanasescu, “o clasa de zece elevi, toti mediocri…”. Este, poate, regretabil ca realizatorul nu a mers mai departe pentru a corobora evocarea lui Jacques Chapuis cu aceea complementara a pianistului Bela Siki, ce-l avusese profesor anterior, la Budapesta, pe Ernö Dohnanyi.
In documentarul realizat de Philippe Roger, marturiile lui Jacques Chapuis alterneaza cu vocea lui Lipatti, extrase din trei interviuri acordate la Geneva in iulie-septembrie 1950 si pastrate in arhivele radioului elvetian romand – publicate in anul 2000 de casa de discuri Tahra –, si cu amintiri si comentarii pe marginea fotografiilor mai putin cunoscute ale lui Michel Meusy de la recitalul legendar. Admiratia si afectiunea fata de Lipatti sint mereu prezente, dar documentarul, in varianta sa scurta, sufera de o relativa lipsa de dinamica, nu odata lasind impresia ca abuzeaza de tehnica familiara internetului, a slideshow-ului. Mai incitanta mi se pare versiunea lunga a editiei limitate a DVD-ului, cu rezerva ca aproape trei ore de documentar sint, desigur, de interes si suportabile mai curind pentru cercul de fideli ai pianistului si pentru istorici, decit pentru spectatorul de rind.
Banda sonora utilizata cu parcimonie de Philippe Roger provine de la ultima remasterizare, pe un nou aparut CD al casei Opus Kura, a inregistrarii originale publicate in 1957 de filiala americana, Angel, a companiei EMI. Ei i se adauga, din alte surse, din partea aparent pierduta a inregistrarii oficiale a radioului francez, coralul de Bach, in transcriptia pianistei Myra Hess, Jesu, Joy of Man’s Desiring, mesaj dincolo de viata si de moarte in finalul recitalului, si doua scurte momente de incalzire a pianistului.
Un omagiu si un documentar notabil, solid facut, caruia i s-ar putea reprosa doar ca nu a largit cercul marturiilor si implicit al memoriei, aducind putina perspectiva si aer proaspat cu ajutorul altor fideli lipattieni, in primul rind elevul sau, profesorul Bela Siki, mai recentul exeget si interpret, Marco Vincenzi si – de ce nu? – Florica Gheorghescu, realizatoarea filmului romanesc pe aceeasi tema, cu o impecabila documentare.
Nu vreau sa comentez aici masochismul si incapacitatea endemica de promovare patrunzatoare a culturii muzicale romanesti in lume. Nu pot insa sa nu dau glas regretului, ca la ora aniversarii lui Lipatti, pe piata culturala occidentala nu circula nici un DVD dupa documentarul amintit, nici o traducere a pasionantului volum complementar filmului, Dinu Lipatti. Nascut pentru a fi nemuritor, semnat de Florica Gheorghescu impreuna cu Olga Grigorescu (Nemira, 2008).
Galerie foto
