N-as indrazni sa-l suspectez pe Tony Joe White de asemenea intentie, dar nici nu pot sa-mi explic de ce destule fotografii puse pe copertele discurilor sale din tinerete ni-l arata ca pe-un soi de elvis (fara majuscula) la frizura si atitudine. O fi fost aerul epocii, o fi fost moda, o fi fost vreo frustrare, cine stie! Oricum, e cert faptul ca Elvis Presley a facut hituri cu vreo doua compozitii ale lui Tony Joe White. Asta l-o fi umplut de bani pe compozitor, insa i-a redus sansele de-a construi o cariera in nume propriu. Peste trei decenii abia, dupa anul 2000, numele lui Tony Joe White se impune si ca al unui interpret valoros, nu numai al unui compozitor foarte inspirat. Iar cind vine vorba despre compozitii & interpretari, cine poate uita versiunea viguroasa a piesei Steamy Window, lansata de Tina Turner pe discul din 1989, Forreign Affairs, plus videoclipul senzual ce-a dinamitat milioane de inimi tinere?
Am auzit prima data numele Tony Joe White pronuntat de Rory Gallagher, in fantasticul Irish Tour, 1974. Piesa preluata, As the Crow Flies, imi bintuie uneori spatiul dintre urechi si nu stiu cine o cinta mai bine: Rory sau Tony Joe? Ultima varianta pe care o stiu eu, Tony Joe White a cintat-o la sala Paradiso din Amsterdam, pe 6 noiembrie 2008. A fost un concert magic. Tony Joe asezat pe scaun tot timpul spectacolului (avea, totusi, 65 de ani!), incadrat de un clapar in dreapta si un tobar in stinga, scena simpla, decorata cu draperii rosii. Sunetul captat si transpus pe disc este exceptional: bogat, dens, perfect echilibrat pe 5 canale, cu tobele dispersate in surround discret, cum de foarte putine ori am auzit. Economia de instrumente ar putea conduce la ideea ca s-au folosit supraimprimari ulterioare, de studio. Nu exclud ipoteza, insa nu conteaza. Pentru ca sunetul este fara compromis!
Ceea ce impresioneaza (si) in acest spectacol este performanta chitaristica a lui Tony Joe. Omul pare ca nici nu atinge corzile cu pana sau buricele degetelor. Magia e intretinuta de tehnica impecabila, de atmosfera sonora, de putinatatea efectelor utilizate (un reverb, o pedala wah-wah), de tensiunea dialogului dintre chitara si muzicuta, clape sau tobe. Acolo unde majoritatea blues-rockerilor apasa acceleratia la maxim pentru a induce publicului emulatie, Tony Joe White parca se retrage la umbra palariei stil Indiana Jones, si, indemnind lent cu vocea calma, calda, profunda, lasa instrumentul sa sopteasca! Dar soapta este mai percutanta decit orice exhibitie de virtuozitate galagioasa si seaca.
Ma intreb de ce Tony Joe White n-a participat la vreunul dintre spectacolele Crossroads, organizate de Clapton. E amuzant sa(-mi) raspund ca, dupa ce s-a fript cu Santana, Clapton sufla in tot ce-l depaseste!
Live in Amsterdam este un DVD editat in 2010 de Munich Rec. & Swamp Records (firma personala a lui Tony Joe White). Apreciez ca e un titlu de referinta pentru ce inseamna blues-rockul in concert. Fie ca boxele voastre sa vi-l redea nealterat!