Nu avem destui indivizi cu influenta in spatiul public care sa discute fara precipitari inutile chestiunile pe care le asaza pe pelicula Andrei Ujica, vina, responsabilitatea, victimizarea, cliseul, dispretul, memoria si antimemoria, lucruri din care ne hranim de ceva vreme si pe care am vrea sa le tinem departe de orice privire critica. Nu avem destule sali pentru cele trei ore ale Autobiografiei, nu avem destui spectatori de cinema care sa nu astepte pina filmul apare pe torrenti, nu avem destui profesori de istorie dispusi sa pastreze citeva ore din programa pentru niste lectii de istorie recenta si care sa-si ajute elevii sa priceapa ce-i cu imaginile de propaganda, nu avem destui parinti cu amintiri intregi. Nu avem nici destui psihologi si neurobiologi care sa ne spuna de ce e mecanismul memoriei atit de defect, de ce functioneaza in salturi, de ce 41 la suta din romani ar vota cu Ceausescu daca s-ar prezenta la alegeri. N-avem timp de prostiile astea, n-avem rabdare, sintem ocupati.
Din fericire, avem filmul asta mamut, construit dupa chipul si asemanarea istoriei, o capodopera epica in care ironia fina si comentariul implicit al coloanei sonore isi provoaca spectatorul sa gaseasca sensul potrivit, o oferta cinematografica generoasa in libertatea pe care o lasa consumatorilor ei. Iar Autobiografia lui Nicolae Ceausescu va fi aici si peste 50 de ani, cind n-o sa mai fim ocupati si o sa avem, poate, citeva din lucrurile care ne lipsesc acum.