De data asta, Tremain nu sare prea departe pe spirala timpului, ci abia intr-un agitat secol al XIX-lea, intr-o Noua Zeelanda cuprinsa de febra goanei dupa aur.
Intr-o prima suta de pagini, cu mare economie de mijloace, scriitoarea reuseste sa picteze un peisaj sumbru, o lume lipsita de reguli, unde fiecare e liber sa se lupte cum poate cu natura. Joseph Blackstone paraseste Norfolkul nativ, impreuna cu sotia si mama sa, vaduva, pentru a deveni colonist intr-o Noua Zeelanda plina de promisiuni. Pe o coasta batuta de vinturi aspre, departe de orice alta asezare umana, un Joseph indirjit si macinat de o rana ascunsa in trecut incearca sa construiasca, odata cu noua lui ferma, o viata la fel de noua. Navigind intre personaje si stiluri indirect si direct, Tremain face incet-incet lumina asupra acestui triunghi format dintr-un barbat inchis in sine, bintuit de vinovatie, o femeie atrasa de misterul si aventura promise de aceasta noua viata si o vaduva batrina si bovarica, picata ca nuca-n perete in acel spatiu al pionieratului. Sotia lui Joseph, cel mai puternic personaj al romanului, ii datoreaza acestuia faptul de a o fi salvat de la soarta ce o pastea cam pe fiecare femeie inteligenta in epoca victoriana: aceea de a muri in postura de guvernanta. Ea e singurul personaj liber, in sensul in care nu e indreptat doar de necesitate spre acele tarimuri, ci simte o puternica atractie spre muntii Zeelandei. De partea cealalta, batrina vaduva, ruinata de un sot care-o ruinase cu jocurile de noroc, un sot pe care-l omorise curiozitatea (incercind sa examineze indeaproape un strut, animal curios, la rindul sau), e obligata sa-i urmeze pe cei doi in aventura lor, pentru a nu muri de foame.
Devine foarte repede evident ca foamea de necunoscut a lui Harriet nu va putea fi satisfacuta de un Joseph mincat pe dinauntru de cancerul vinovatiei. Iar dorinta lui de a avea mereu mai mult si mai mult va fi aproape implinita atunci cind gaseste mici cantitati de pulbere de aur in propria curte. In acest punct proza se rupe, devine din ce in ce mai accelerata, pe masura ce-l urmarim pe Joseph sapind dupa aur pe malurile riului Kokitika, pe Harriet ingropindu-si soacra si luind-o pe urmele sotului. Tesatura firava a unei casnicii artificiale se destrama imediat ce intervine “culoarea”. Joseph se transforma intr-un animal, un monstru mizerabil insotit de un alt asemenea produs al goanei dupa aur, tinarul Will, cel ce-si ofera serviciile sexuale celui ce-i pare ca va da de urmele culorii. Aici constructia lui Tremain imi pare artificiala: dupa ce aflam ca moartea unei iubiri din tinerete (de care se facuse, intr-adevar, vinovat) este viermele care-l rodea, solutia homosexualitatii dezlantuite acolo, la limitele civilizatiei, unde fantoma victorianismului isi pierde din putere… mi se pare ieftina. De unde abia rezolvase misterul tinerei din Norfolkul natal, pe care o omoara involuntar, provocindu-i un avort, iata ca ne ofera si solutia ideala pentru un alt fel de scriitor, Fowles poate.
In acelasi timp, simetria prin care Harriet isi gaseste si ea eliberarea sexuala cu chinezul Pao Yi, alaturi de care traieste saptamini pline de pasiune, mi se pare la fel de ieftina.
Cind isi respecta propriile reguli, lui Tremain ii iese treaba
Ce e foarte bun aici e felul in care Tremain construieste lumea absolut imunda a cautatorilor de aur, inghesuiti fiecare pe parcelele lor inchiriate, traind in mizeria materiala si morala pe care numai un potop miniatural o poate sterge. Alt semn de maiestrie e faptul ca Tremain reuseste sa-ti stirneasca simpatia pentru tulburatul si deloc simpaticul Joseph. In acelasi timp, dorinta ei de a schimba punctul de vedere de la un personaj la altul, oricit de nesemnificativ ar fi acela, pare citeodata a fi o palarie prea mare pentru un roman ca acesta. De exemplu, a sta in mintea lui Pao Yi mi se pare cam prea mult. La fel, excursiile prin gindurile dadacei Maori Paore, minte invaluita total de mituri si legende locale, iarasi arata ca si cum ar fi din alt film.
Aici se pare ca Tremain a vrut sa-si duca pina-n pinzele albe regula numarul 1, cea prin care sfatuieste tinerii scriitori sa uite despre celebra vorba scrieti despre ceea ce cunoasteti foarte bine. Nu, spune Tremain, scrieti tocmai despre ceea ce nu cunoasteti, astfel veti ajunge sa aveti o imagine exacta asupra lumii, folositi-va imaginatia ca si cum ar fi propria memorie.
Intr-adevar, cind isi respecta propriile reguli, lui Tremain ii iese treaba: Noua Zeelanda batuta de vinturi salbatice, unde zapada ce cade din cerul aflat foarte jos are o greutate neverosimila, unde natura pare a avea chiar dorinta de a pune la pamint tot ceea ce omul incearca sa faca, ei bine, in aceste pasaje Tremain e magistrala. Cind descrie insa Norfolkul de secol al XIX-lea al lui Joseph, pasajele par decupate din Thomas Hardy. Nu par a la Hardy, ci decupate din Hardy…
A-i gasi nod in papura e o forma de alint
Nu e cel mai bun roman al lui Tremain. De exemplu, ca sa las celebrele Restauratia si Drumul spre casa, in Muzica si tacere Tremain are un proiect mult mai ambitios: viata unui muzicant englez la curtea Danemarcei secolului al XV-lea. Un roman absolut minunat. Dar adevarul e ca, in cazul unei scriitoare cum e Rose Tremain, faptul ca-i gasim nod in papura e o forma de alint.
Ca tot veni vorba de regulile de aur ale scriitorului, nu pot sa nu-mi amintesc a zecea regula a lui Will Self: considera-te o corporatie cu un singur angajat: nu uita sa pleci la team-building (lungi plimbari de unul singur). Da petreceri de Craciun in care stai singur in biroul tau si strigi la tine insuti in timp ce bei o sticla de vin alb. Apoi masturbeaza-te sub acelasi birou. Senzatia de jena de a doua zi va fi una foarte autentica.
Rose Tremain, Culoarea,
traducere de Ovidiu Petrisor,
Editura Leda, 2010