– Fragment –
In timp ce beizadea Mihalache se uita prin condica adusa de Manoil si sfatuia pe soptitele cu omul sau de incredere, privirile mele se mutau dintr-o parte intr-alta a incaperii, uimindu-se de risipa de bogatii in mijlocul carora huzurea stapinul palatului.
Prea saracacioasa nu fusese nici casa lui Yussuf de pe malul Bosforului, dar era departe de a se intrece in podoabe si dichiseli cu iatacul lui beizadea Mihalache.
Pe vremea aceea eram inca foarte nestiutor in ceea ce priveste lucrurile de pret ale bogatanilor, dar imi dadeam totusi seama ca obiectele gramadite in camara boierului pretuiau o avere. Inchipuie-ti, fiule: eram un puiandru de grecotei sarantoc, deprins mai mult cu chiliile posomorite ale calugarilor, care punea pentru prima data piciorul intr-un asemenea salas boieresc, pe care gusturile alese ale lui beizadea Mihalache il impodobisera cu toate desertaciunile, asa ca tot ce vedeam ma cutremura de uimire.
Aveam sa aflu mai tirziu, chiar din gura boierului, ca intreaga agoniseala – a lui si a neamului sau – era dobindita prin jaf si prin tilharie. Truda unor clacasi, care nu puteau sa-si cistige prin munca lor nici macar botul rece de mamaliga, banutul vaduvei si mostenirea orfanului, silnicia, omorul, faptuit ba cu pumnalul, ba cu otrava, tradarea si viclenia stateau la temelia averii lui beizadea Mihalache.
Ma uitam uluit la tot ce vedeam, la patul cu perdele de matase cernita, pe care era pictata cu argintiu o teasta uriasa de mort, la chiupurile de cristal si de portelan in care vestejeau soiuri necunoscute de flori, la marile dulapuri cu geam burdusite de carti legate in piele de Cordoba, la scaunele imense ca niste tronuri arhieresti si la iataganele ce se incrucisau pe pereti, la pianul enorm si intunecat, caruia nu-i stiam inca rostul si care mi se parea ca seamana cu un catafalc, la cele doua viori care odihneau pe perne de catifea dupa cristalul unei vitrine, la ciubucurile turcesti, cioplite din lemn pretios, la policandrul cu turturi stralucitori de clestar si la cupele de Murano.
Nicaieri nici o candela, nici o icoana.
In schimb, pe peretele din fata mea atirna, intr-o rama poleita cu aur, o cadra infricosatoare. Drept in mijlocul ei, un barbat in salvari singerii, cu pieptul si bratele goale, ridica de par capul taiat al unui batrin, cu barba si sprincenele colilii, care avea chipul prelung si obrajii ososi ai lui beizadea Mihalache. Batrinul tinea ochii larg deschisi, iar privirea lui mohorita parea ca te tintuieste cu ura, mocnind de minie si de dorinta de razbunare. Trupul sau descapatinat, imbracat in vesminte de purpura brodata cu aur, zacea la picioarele gidelui, care isi pusese pe el laba desculta si tuciurie, ce parea sa inainteze spre privitor, stropita toata cu picaturi marunte de singe.
Ma uitam la capul taiat al batrinului, cind am auzit vocea ragusita a lui beizadea Mihalache rostindu-mi apasat numele.
In timp ce ma cerceta, boierul se juca cu un sirag de matanii facute din lemn negru de abanos.
Mi-a spus ca aflase din oameni despre priceperea mea nemaipomenita la jocurile de carti si ca a hotarit sa-mi puna mestesugul la incercare. E gata sa arunce pe masa de joc o suta de mii de napoleoni.
Pesemne ca ma uitam ca un smintit la beizadea Mihalache, in timp ce ma sileam sa-l lamuresc ca eu nu-s decit un copil sarantoc, sluga unui birtas din mahalaua Calicilor si n-am cum sa joc pe atita banet.
Pe buzele albe ale boierului sclipi iarasi o zimbra dispretuitoare.
Tu o sa joci pe inima ta – suiera catre mine cu vocea lui ragusita.
Ne-am asezat la masa de joc, iar degetele subtiri ale lui beizadea Mihalache impartira egal intre noi cincizeci de fise de cazinou. Apoi boierul puse pe masa un pistol turcesc, batut in pietre stralucitoare, fagaduindu-mi ca imi va zbura creierii la cea dintii incercare de viclesug.
Mi-am facut semnul crucii cu limba si am incercat sa iau seama la joc. Norocul nu parea sa fie deocamdata prietenul meu, dar nici amicul lui beizadea Mihalache. Mult timp nu ne intrara decit niste perechi pricajite, iar cistigul – unul sontorog si ghebos, de mai mare batjocura – trecea pe rind de la unul la celalalt. Atunci am incercat sa-mi adun toate puterile sufletesti – cele cu care imi cistigasem pe vremuri renumele de vindecator si dobindisem stapinire peste serpii lui Abdulah –, socotind ca taria vointei poate fringe si incurca toanele intimplarii. Si pentru prima oara de cind incepuseram sa jucam, am indraznit sa privesc drept in ochiul ghetos al boierului.
Am bagat de seama atunci, in timp ce ma sileam sa apuc norocul de ceafa, facindu-mi-l slujnic, ca beizadea Mihalache nu clipea niciodata. Era in stare sa-si stapineasca in chip desavirsit toate miscarile, iar pe fata lui – care trebuie ca era rece ca o bucata de marmura – ai fi cautat in zadar contractia vreunui muschi sau zvicnetul vreunei vinisoare.
Un ful de dame, apoi un careu de valeti, pe care nu le-am mai cules din mineca hainei, mi-au intarit increderea ca voi putea sa-l dovedesc in cele din urma pe boierul cel chior. Acesta juca chibzuit ca un camatar din Podul Calicilor, nu platea decit atunci cind se simtea sigur pe carte, si totusi, gramajoara de fise din fata mea incepuse sa creasca. Timplele imi zvicneau cu putere, iar nebunia cistigului incepu sa puna stapinire pe mine. Nu-mi dezlipeam privirea nici un moment de la ochiul boierului, care parca-si mai pierduse din stralucire, capatind – sau era doar o parere a mea? – albastrul intunecat al cernelii.
Auzeam din cind in cind, de undeva din spatele meu, tusea uscata a lui Manoil, care isca pe obrazul lui beizadea Mihalache, cu fiecare prilej, o strimbatura de nemultumire. In vreo doua rinduri m-am simtit ispitit sa intorc capul si sa-l privesc peste umar pe secretarul boierului, care isi stergea gura cu batista lui murdara de singe, tintuindu-si asupra mea cautatura plina de suferinta. La un moment dat mi s-a parut chiar ca Manoil incearca sa-mi faca niste semne misterioase, care, chiar daca nu le pricepeam tilcul atunci, imi dadeau un fior de neliniste.
Dumnezeu imi luase insa mintile: incet-incet mi-am pierdut cumpatul si am inceput sa dublez si sa triplez poturile, tot mai increzator in steaua mea norocoasa. Dar, in ciuda lipsei mele de chibzuinta, norocul raminea de partea mea, facindu-ma sa ma umflu in pene si sa-mi pierd pina si ultima bruma de judecata. Iar cind m-am pomenit servit din prima mina cu patru popi, am avut nesocotinta sa pun la bataie tot cistigul din fata mea, crezindu-ma mai tartor decit toti tartorii jocurilor de carti.
Nu facusem insa nici o scofala: popii mei au trebuit sa se ploconeasca in fata celor patru asi din mina lui beizadea Mihalache, care, fulgerindu-ma cu o privire neagra ca smoala, mi-a spus ca nu sint bun de nimic si ca urmeaza sa-mi ia neintirziat inima in stapinire.
Nu incapea nici o indoiala, ochiul boierului nu mai era acum albastru, ci negru si ma privea intr-un chip atit de cumplit, incit mi s-a facut parul maciuca.
N-am fost umilit niciodata atit de amarnic ca in ziua aceea.
Crezusem ca povestea cu inima fusese o gluma, dar trebuie sa stii, fiule, ca beizadea Mihalache nu glumea niciodata.
Mi-a spus ca urmeaza sa port de acum inainte pe trup semnul cu care isi insemna el caii si vitele, caci ii devenisem rob si rob aveam sa-i ramin pina la moarte.
Oricind va avea trebuinta de mine, ma va chema sa-l slujesc, asa cum il mai slujesc si alti multi, foarte multi oameni, pe care izbutise, prin felurite mijloace, sa-i ia in robie.
Si in timp ce imi spunea toate vorbele astea, boierul se insufletea tot mai tare, iar chipul sau palid se acoperea de un soi de roseata bolnavicioasa. Se cuvenea sa stiu ca pretutindeni, in palatele boieresti si-n cocioabele sarantocilor, vietuiesc o gramada de insi insemnati cu pecetea lui beizadea Mihalache, care ii duc la implinire fara cricnire poruncile si pentru care voia lui pretuieste mai mult decit voia lui Dumnezeu.
Acum boierul cel chior filfiia din miini, tropaia din picioare, iar strigatele lui se auzeau pesemne in tot palatul.
Apoi l-a chemat la dinsul pe Manoil, care incremenise intr-un colt al salonului, in asteptarea poruncilor, i-a smuls redingota si i-a desfacut camasa, aratindu-mi pe pieptul acestuia, in timp ce tremura ca in toiul unui atac de epilepsie, urma fierului rosu: o stea in cinci colturi.
Asa m-am pomenit insemnat cu pecetea lui beizadea Mihalache.
Nici nu si-a ispravit bine boierul draceasca lui cuvintare, ca patru haidamaci tuciurii, chemati cu o bataie de palme, au navalit in iatac si m-au legat fedeles. Degeaba m-am zbatut, degeaba am urlat, degeaba am cerut indurare. Tipetele mele, hohotele mele ascutite de plins n-au iscat din ochiul negru ca smoala al lui beizadea Mihalache decit fulgere de dispret.
Am fost tirit pe lungile coridoare ale palatului, burdusit cu pumnii in coaste, izbit peste falci, potopit cu sudalmele cele mai indracite. Manoil incerca sa tina pasul cu slugile care ma purtau in graba spre nu stiu ce loc de pierzanie; il simteam alergind in urma noastra si il auzeam rugindu-i pe zbirii boierului sa se poarte mai blind, caci nu-s decit un copilandru inca necopt, lipsit de minte si de virtute.
Atunci mi-am adunat toate puterile si mi-am pus nadejdea in Dumnezeu, hotarit sa indur fara cricnire caznele pe care mi le rinduise boierul cel maruntel.
M-am trezit in cele din urma in curtea din dos a palatului, pe tapsanul din fata fierariei, trintit la pamint de gealatii lui beizadea Mihalache, care mi-au smuls surtucul si camasa, in timp ce, aplecat deasupra mea, Manoil incerca sa ma imbarbateze si imi umezea din cind in cind buzele cu o stergura.
Cind am zarit fierul rosu pe care un munte de tigan, cu pieptul si bratele acoperite de peri negri si desi, tocmai il smulsese cu ditamai clestele din vatra incinsa, o transpiratie rece mi-a inundat madularele.
Ghicindu-mi spaima, Manoil ma indemna acum sa trag o inghititura din clondirul cu rachiu tare de prune pe care mi-l apropiase de buze.
Am sorbit o dusca zdravana, dornic sa-mi amortesc simturile ravasite de groaza.
In dosul unei ferestre perdeluite mi se parea ca ghicesc umbra subtiratica a boierului.
Apoi am simtit, undeva deasupra inimii, o arsura napraznica si am lesinat de durere.
Pina in zorii zilei urmatoare, am zacut, mai mult mort decit viu, pe crivatul ingust din camaruta lui Manoil, care mi-a oblojit toata noaptea arsura cu tot felul de leacuri.
Durerile se mai ogoisera, dar aveam fierbinteala si eram bintuit de vedenii.
Il vedeam inaintea ochilor pe parintele Makarios, cercetindu-mi cu virfurile degetelor, semnul de pe piept in timp ce clatina din cap cu tristete. Barba si parul ii incaruntisera si incerca sa-mi spuna ceva, probabil un cuvint de mustrare, dar dintre buzele sale, decolorate acum ca acelea ale lui Manoil, nu iesea decit un soi de behaitura. Pe urma l-am vazut desfacindu-si rasa calugareasca si dezgolindu-si pieptul, pe care am putut deslusi, cu uimire si scirba, pecetea lui beizadea Mihalache. Mi s-a nazarit apoi ca sint inhamat, alaturi de parintele Makarios si de multi alti calugari necunoscuti, care purtau cu totii pe piept semnul boierului, la o caruta uriasa, incarcata cu bolovani, pe care ne sileam din rasputeri s-o urnim de-a lungul unui drum mocirlos, cum fusesera, la vremea razboiului, drumurile Bulgariei. Niste soldati in uniforme turcesti calareau alaturi de noi si ne intepau din cind in cind cu sulitele lor scurte, cautind sa ne nimereasca mai cu seama in ochi. Multi dintre noi inaintau acum prin noroiul care ne ajungea pina la genunchi cu orbitele podidite de singe si cind l-am vazut pe parintele Makarios cu un ochi prelins pe obraz, blestemindu-l amarnic pe Dumnezeu, am strigat atit de tare prin somn, incit Manoil a crezut ca mi-a sosit ceasul din urma.
CARTEA
Romanul Viata lui Kostas Venetis contine o suita de savuroase aventuri ale unui picaro cu identitate scindata – virtual ascet convertit la o religie a viciului. Tinarul Kostas Venetis, care uceniceste in anii copilariei intr-o manastire din Grecia de la sfirsitul secolului al XIX-lea, cunoaste o spectaculoasa “schimbare la fata”: invertit demonic (cu orgolii de supraom nietzscheean), strabate spatii dintre cele mai variate – cunoaste mizeria si fascinatia Istanbulului, pitorescul unui Bucuresti ce aminteste de atmosfera din Princepele si din Saptamina nebunilor, efervescenta Parisului revolutionar, splendoarea Vienei, melancolia Venetiei, miscindu-se prin medii felurite, de la pegra tavernelor la cercurile nobiliare.
Poveste despre initierea intru Rau, in care Sodomia si jocul intertextual, violenta si notatia rasfatat calofila, kabalismul si mitul conspirationist, fictiunea si documentarismul, crima si complexele oedipiene se imbina in urzeala unei istorisiri initiatice deghizate in thriller, Viata lui Kostas Venetis se plaseaza in linia decadentilor de acum un veac. Dincolo de luxurianta actiunii si pitorescul descrierilor, cititorul este invitat sa descopere taina vietii lui Kostas Venetis si pe romancierul Octavian Soviany, care egaleaza acum si pe teren prozastic binecunoscutele sale performante poetice.
AUTORUL
Octavian Soviany s-a nascut la 23 aprilie 1954 la Brasov, a absolvit Facultatea de Filologie de la Cluj si a facut parte din redactia revistei “Echinox”. Debuteaza in 1983 la Editura Dacia cu volumul de versuri Ucenicia batrinului alchimist. A colaborat de-a lungul anilor la principalele reviste literare din Romania cu poezie, proza si critica literara. Printre volumele sale de versuri se numara: Cartea lui Benedict (Ed. Vinea, 2002), Alte poeme de moda veche (Ed. Pontica, 2004), Scrisori din arcadia (Ed. Paralela 45, 2005), Dilecta (Ed. Cartea Romaneasca, 2006) si Marii oameni ai revolutiilor (editie samizdat, seria no name, 2009). A mai publicat romanul Textele de la Monte Negro (Ed. Pontica, 2003), teatru (Cinci poeme dramatice, Ed. Palimpsest, 2005) si critica (Textualism, postmodernism, apocaliptic I, 2000, II, 2001, Ed. Pontica); Apocaliptica textului, (Ed. Palimpsest, 2008). A obtinut trei premii ale Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti pentru poezie si critica (1994, 2001, 2008). A fost tradus in franceza, spaniola, engleza, germana, maghiara, polona, italiana, slovena. A sustinut numeroase lecturi publice in tara si strainatate.
Mai multe informatii pe blogul personal al autorului: www.octaviansoviany.wordpress.com
“Ceea ce public acum e doar inceputul unei povesti”
“Am convietuit sapte ani. Mai intii a fost doar un nume, descoperit de Nora Iuga, intr-un cimitir marginas dintr-o capitala occidentala. Apoi a devenit o umbra care s-a furisat in paginile romanului Textele de la Monte Negro si in citeva din poemele mele. Uneori mi s-a parut ca il zaresc, cu palaria lui neagra trasa pe ochi, prin fumul gros de tigara din nu mai stiu ce loc de pierzanie bucurestean, la ore de noapte tirzii; ba intr-un rind, chiar mi-a aratat unul din vestitele sale numere de iluzionism. Astfel ca umbra s-a facut incet-incet trup, iar dupa aceea poveste. Am scris sapte ani la aceasta istorie, intrerupind si reluind, ca intr-o relatie in care nu esti sigur de celalalt si, de la un punct incolo, nici de tine insuti. Am fost mereu chinuit de gindul ca nu voi izbuti sa-i duc povestea la bun sfirsit. Iar atunci cind deveneam tot mai constient de putinatatea puterilor mele de romancier mi se nazarea ca-i aud risul sarcastic, confirmindu-mi lipsa harurilor de povestas si recomandindu-mi parca sa ma apuc de gradinarit sau de contabilitate. Ceea ce public acum e doar inceputul unei povesti, careia ma intreb daca o sa-i dau vreodata de capat. Si ma mai intreb de asemenea, la fel ca unul dintre personajele acestei hagiografii: oare ce s-ar fi ales de mine daca nu l-as fi intilnit niciodata pe Kostas Venetis?” – Octavian Soviany
Galerie foto
