Desigur, emisiunile si evocarile din ciclul radiofonic “Zilele Dinu Lipatti”, la Radio Romania Muzical, ca si postarile cu inregistrarile unor discuri pe site-ul acestuia, sint de remarcat si laudat. Dar radioul e doar unul de nisa, in fond, iar o carte, un CD, un DVD au o viata mai putin efemera si servesc cu siguranta mai bine diplomatia culturala romaneasca.
Deocamdata, trebuie sa observ ca, la fel ca intotdeauna, strainii sint mai generosi si mai punctuali sa-si marcheze afinitatile spirituale cu genul de personalitati muzicale de anvergura mondiala, cum sint Haskil si Lipatti. Casa de discuri istorice Tahra a reeditat, intr-o versiune economica, intreaga sa serie de inestimabile discuri-omagiu consacrate de-a lungul ultimului deceniu celor doi pianisti (pentru cei interesati sa le achizitioneze, le gasiti usor, online, la: www.zweitausendeins.de). La un pret economic, dar dat fiind numarul mare de discuri, nu chiar la indemina tuturor, este editia cvasi-definitiva Clara Haskil, in 17 discuri, publicata de Decca Classics si, pe discuri separate, o alta serie sub eticheta casei Andromeda. Pentru Lipatti, editia de colectie, pentru moment cel putin, ramine setul de sapte discuri aparut in 2008 la EMI, in colectia ICON, sub titlul The Master Pianist.
Intre timp, documentarul facut in Franta despre Dinu Lipatti isi urmeaza, asemenea altor vehicule suport de informatii la aniversari, drumul spre melomani si, cu o saptamina in urma, a fost proiectat in sala Conservatorului din Geneva, unde pianistul a fost si profesor intre 1943-1950. A fost proiectat, de data aceasta, in versiunea lunga de 169 de minute, filmata de Philippe Roger.
Acesta mi-a atras atentia, dupa semnalarea facuta filmului in aceasta pagina, ca in plus de fotografiile inedite descoperite la Geneva, documentarul include si o versiune originala a unuia din interviurile acordate de Lipatti, despre care spuneam ca au fost deja editate pe disc de casa Tahra. Notez faptul ce-mi trecuse neobservat. Interviul redat de Tahra, asa cum editorii o precizau in anul 2000, in setul omagial, era un montaj pentru o emisiune radio, facut dupa cel original, dupa moartea lui Lipatti.
Am revazut si eu versiunea lunga a documentarului, intrigat de debutul ales pentru film, o scrisoare in care Lipatti isi exprima indoielile despre Brahms, afirmind ca l-ar considera printre marii creatori daca “in scriitura nu ar exista aceasta lipsa totala de finete”. Si Lipatti continua, bizar: “…Beethoven scria prost pentru pian, dar muzica nu a fost niciodata tradusa neglijent, concretizata urit pe hirtie. In timp ce la Brahms!… In fine, ma scuz, dar in afara unor piese lirice, dramatice de «scurt metraj» (pentru pian, fiindca in cele orchestrale aceasta este aproape inexistenta), nu inghit muzica de pian atit de greoaie a acestui german, apretat de bere si contemplatie”. Prin opozitie, Lipatti isi exprima preferinta, “chiar fiind de acord cu un anume grad de lipsa de profunzime”, pentru muzica de pian “sublim rafinata a lui Chopin”, despre care crede ca ar fi geniul, “poate cel mai mare, alaturi de Mozart”. Ciudate, cumva, opinii ale celui care ii vorbise exaltat prietenului sau Miron Soarec, despre “aceasta extraordinara simfonie pentru pian si orchestra”, dupa ce ascultase Concertul in si bemol de Brahms, interpretat de Bakhaus.
Documentarul interesant al lui Philippe Roger contine si alte multe afirmatii neexplicate, necorijate, ale elevului sau Jacques Chapuis, de exemplu, departe de o rigoare istorica, totusi necesara atunci cind recreezi imaginea lui Lipatti. In fapt, un Lipatti, ca si Enescu, frustrat de nevoia de a-si cistiga viata cu o activitate prea putin creatoare. Cum o spunea chiar el, “prea adesea, melancolic, ma gindesc ca aceste dimineti petrecute corectind fiinte care, cea mai mare parte a timpului, nu au nimic de a face cu muzica, sint dimineti pierdute…, respectind un angajament luat in momente penibile pentru mine…”.
Reflectind la toate acestea, ma gindesc si eu ca din nou, la fel ca si in cazul lui Enescu, cercetatorul nu are inca la dispozitie o editie completa a corespondentei si reflectiilor sale, pe baza careia s-ar putea scrie o biografie noua, actualizata a pianistului. O datorie pentru muzicologia romaneasca…