Sau dau peste vreun cunoscut si, la o cafea sau un ceai, ne punem sa depanam in tihna trecut, prezent si viitor. Sau pur si simplu ma plimb printre rafturi, rasfoiesc, citesc. Asa am facut miercuri spre seara, cind am intrat in Carturestii de pe strada Mercy sa caut nici nu stiu prea bine ce. Muzica buna in surdina, caldura, lume cunoscuta, ceva calm si select in aer. Ce loc mai potrivit pentru Oglinzile lui Razvan Mazilu, mi-am zis cind am vazut cum troneaza regeste pe raft superba carte marca Vellant.
Stiam prea bine albumul, il aveam acasa, scrisesem si eu citeva paragrafe in el. Si totusi, l-am luat de la capat, fila cu fila, ca si cum in libraria atit de frumoasa imaginile si cuvintele s-ar fi vazut altcum. Asa si era. Fotografiile minunate ale Mihaelei Marin, ale lui Egyed Ufo Zoltan, Iulian Ignat, Dinu Lazar, Cornel Lazia luminau parca altfel secventele din spectacolele lui Razvan. Iar textele Maiei Morgenstern, ale lui Alexandru Dabija, Gigi Caciuleanu, Alex. Leo Serban, Philippe Trehet dobindeau brusc un sens mai adinc, la care abia atunci am inceput sa ma gindesc. Iata “R.M. poate exprima prin dans orice, dar mai ales compasiunea” (Alexandru Dabija); sau: “R.M. este si parca n-ar fi” (Gigi Caciuleanu); sau: “R.M. este R.M. pentru ca are eleganta de a nu parea altceva decit este” (Alex. Leo Serban).
Mi-am recitit paragrafele despre Razvan din album de parca nu le-as fi scris eu si brusc mi s-a facut dor de Cosmin Lungu, seful Carturestilor timisoreni, care s-a dus dintre noi acum aproape un an. Rindurile mele se sprijineau pina la un punct pe cuvintele lui Razvan din cel mai frumos interviu pe care l-a dat cuiva, interviul facut de Cosmin si publicat in “Orizont”. Spunea acolo cum a crescut intr-un cartier de blocuri gri, in plin comunism si cum familia l-a ajutat enorm sa descopere cum se poate evada dintr-o lume urita, vulgara, lipsita de discretie si bun-simt. Iar calea asta de scapare a fost pentru el arta. Cind Cosmin l-a intrebat ce culoare are, pentru el, dansul, Razvan a raspuns: “Daca fiecarei emotii ii corespunde o culoare, atunci dansul imi apare multicolor: fericirea e verde, dragostea e rosie, speranta e galbena, disperarea e neagra, tristetea e roz, iar nostalgia – o infinitate de griuri. Sigur, dansul ramine multicolor”. Si a adaugat ca e nevoie de o imensa umilinta, care sa ii reaminteasca mereu dansatorului ca are o conditie tragica, precara, fragila. Si ca un dandy, ca si un artist, e un fel de clovn al lui Dumnezeu, iar viata sa e un spectacol. Exact asa a spus: “Ca si in cazul unui artist, nu mai stii ce e autenticitate si ce e masca, si nici nu mai conteaza. Imi place mult acest joc de oglinzi infinit intre scena vietii si scindura scenei de teatru”.