Cum n-a urcat nici la Garina, in vara, tocmai el, unul dintre intemeietori. Si n-a mai aparut nici la rememorarile Phoenix (al carei fondator a fost). Simt nevoia sa scriu despre Kamo si pentru ca zilele astea am primit doua invitatii. Una anunta ca, dupa exact 40 de ani, legenda jazzului timisorean reinvie la Flora, localul de pe malul Begai, in amintirea lui Kamo. Iar cealalta invitatie ne cheama in cel mai nebunatic cu putinta bar-club din oras, Scirt, loc lejer, sa vorbim despre o carte si sa ascultam muzica. Cartea se cheama Blues de Timisoara. O autobiografie si poarta numele lui Kamo pe coperta. A aparut la Brumar, iar ingrijirea volumului (cu tot ce inseamna acest infinitiv lung, ingrijire), ii apartine prozatorului Tinu Pirvulescu, nepotul lui Kamo si colegul nostru. Kamo s-a stins in ianuarie 2010, iar despre ce a insemnat disparitia lui pentru noi am scris chiar aici, in Secretul… Simt nevoia sa revin, pentru ca niciodata memoria unui artist nu a fost pastrata atit de intens si de viu la Timisoara.
Am citit povestea spusa de el insusi in carte azi-noapte, dintr-o suflare. Totul curgea simplu, limpede, fara sofisticari inutile. Imi erau cunoscute mai toate intimplarile, oamenii, locurile despre care vorbea, pentru ca, printr-o coincidenta, am crescut in acelasi cartier si de fapt in aceeasi lume si aceleasi vremuri cu el. Dar asa cum inlantuia Kamo lucrurile, totul se lumina altfel, de parca ar fi fost ceva nou. Iar asta venea, cred, din nesfirsita sa modestie demna, din bunul lui simt si din simtul lui bun, din puterea incredibila de a se putea pune mereu in pielea celuilalt si de a da partea lui de dreptate fiecaruia. Autobiografia lui Kamo este o carte cinstita, plina de adevar nu doar despre el, ci despre noi toti.