Adevarul e ca am ajuns, treptat, superstitios. Am o sumedenie de ticuri care anticipeaza si insotesc scrisul, iar acest deadline ce-mi decupeaza unitatea de timp in care trebuie sa ma inscriu le pune si mai bine in evidenta. Chiar desfasuratorul criminal al celei din urma dimineti a devenit o superstitie. Cind il aplic (in 99% din cazuri), e bine si foarte bine. Cind nu (atunci cind scriu „din vreme”), e rau si foarte rau. Corectorii au ragaz sa-si bage minutele experte in frazele mele, aducindu-le exact la normele pe care as fi vrut sa le fortez creativ. Pe de alta parte, in acele situatii cu totul neobisnuite cind textul meu nu mai este al meu, si nici, inca, al cititorilor, imi vin idei ulterioare de imbunatatire pe care le arunc, cu tristete, la un cos imaginar. Iar ideile tardive apar nu din opera literara pe care am comentat-o cit am putut mai bine, ci din realitatea noastra inconjuratoare, in continua evolutie de la o zi la alta.
Asta se vede cel mai clar in „metodica” absolut imprevizibila a articolelor publicistice. Aici, daca nu ai un subiect, esti un om mort. Si, ma scuzati, dar subiectele nu vin intr-o anumita zi, la o ora fixa. Trebuie sa ai multa rabdare, sa le astepti pina cind binevoiesc sa-ti apara dintr-un cotidian fluctuant sau din memoria pe care el ti-o activeaza. Aparte de problema spinoasa a subiectului, ce devine tot mai acuta, scrisul de ultima ora iti permite sa te folosesti de trecutul cel mai recent, mai proaspat: de ultimele intimplari, referinte si de raporturile noi pe care acestea le creeaza. Mi-ar fi mila, de pilda, de un jurnalist care ar scrie un articol perfect documentat, de mari dimensiuni, despre problematica istorica a peninsulei Coreea si ar rata (fiindca si-a predat textul cu zece zile inainte) tocmai bombardamentele nord-coreene din ultima saptamina…
Dar nu the breaking news constituie miza scrisului meu. Daca ar fi fost asa, as fi ales sa fiu ziarist, nu critic literar. Ceea ce ma intereseaza e supraetajarea paginii critice. Cronicarul integreaza totalitatea lecturilor anterioare, Biblioteca personala parcursa si asimilata, in exercitiul mereu reluat al comentariului de carte. Obligat sa stie cit mai mult din ceea ce s-a scris inainte, el se va stradui, de fiecare data, sa scrie pe limba si in codurile timpului sau.
Acest timp, pe care putem sa-l personalizam, trebuie luat in posesie si folosit la maximum. Il storc de tot ce imi poate oferi, ca noutate, dar si ca interval suplimentar de reflectie asupra unui subiect. De aceea scrisul, esential, vine pentru mine la urma.
Evident, repartitia celor trei secvente (lectura cartii, scoaterea de note si scrierea cronicii) nu echivaleaza cu succesiunea standard a unor reprize. Fiindca scriu, la figurat, atunci cind citesc o carte si o citesc, intr-un chip simbolic, in orele in care scriu despre ea. Iar cind scot note, le fac pe toate deodata. De aceea imi si e atit de greu pe durata acestei operatiuni…
Dar am ajuns, iata, inca o data la capat. La capatul capatului cititscrisului. Prea bunule cititor, abia acum ne-am lamurit, impreuna, ce vrea sa insemne deadline.