Daca despre Lipatti s-a vorbit mult in ultimele saptamini, inclusiv in Romania, despre Clara Haskil si aniversarea rotunda a disparitiei ei – exceptind programele anuntate pentru saptamina viitoare la Radio Muzical – elogiile si amintirile sint astazi zgircite. Si totusi le-ar merita cel putin la egalitate cu mai tinarul ei prieten si, initial, protejat.
Cum isi amintea Bernard Gavoty in cartea album pe care i-a consacrat-o, in acel inceput de decembrie al anului 1960, Clara Haskil, in ajunul unui concert la Paris, repeta ca se „simte cu existenta suspendata“, dupa ce, pe aceeasi scena, suferise cu citiva ani in urma o tulburare cardiaca. Concertul de la Théatre des Champs Elysées s-a derulat intr-o atmosfera particulara, cum amintea la inmormintarea ei, la 9 decembrie, la Paris, Gerard Bauër de la Academia Goncourt. Clara Haskil ii spusese dupa concert, impresionata de publicul ei, „n-am mai intilnit niciodata o asemenea liniste si nu stiu daca o voi mai regasi vreodata“. Nu o va mai regasi. Plecata la Bruxelles pentru o seara de sonate cu violonistul Arthur Grumiaux si in absenta acestuia, impiedicat sa vina la gara, cadea pe treptele inghetate si suferea o comotie cerebrala fatala in ciuda eforturilor medicilor de a o salva.
Am in fata, ingalbenite, citeva articole de presa ale timpului, deosebit de expresive si emotionante despre ce insemna pianista si omul Clara Haskil pentru prietenii ei din lumea muzicii. „Un recital al Clarei Haskil nu se aseamana nici unui altuia. Succesul, faima ei nu se datorau deloc publicitatii. Incapabila sa faca vreo concesie, nu si-a flatat niciodata publicul; nici nu i-a solicitat favorurile prin ceva exterior muzicii. Rar sint interpretii ce vor fi fost mai putin preocupati de efectul lor, mai putin doritori sa-si demonstreze stralucirea. Un dezinteres atit de total, unit cu straduinta de a ramine in umbra in fata marilor maestri, ramine ceva cu totul exceptional… Numele Clarei Haskil a devenit – si va ramine – simbolul unor certe valori ideale… Miraculosul ei toucher era pe masura sufletului ei pur si de o exceptionala sensibilitate vie si delicata. De o subtilitate si de un rafinament miraculoase, el unea gratia cea mai inaripata, cu un greu de definit element sfisietor ce iti mergea drept la inima. Mozart trebuie sa fi cintat astfel la pian, Mozart caruia ii era unul din cei mai extraordinari interpreti: muscatoare in trasaturi si arpegii, cum stia ea sa interpreteze un andante!“
Prietenii ei de la Vevey, orasul si apropiatii ce o gazduisera si – impiedicata sa lucreze de o legislatie cu iz rasial in timpul razboiului, dupa ce scapase aproape in ultimul minut de a fi deportata de nazisti din Franta – o intretinusera, stiau cel mai bine despre ce vorbeau. O ascultasera dupa razboi cintind alaturi de André de Ribaupierre integrala sonatelor de vioara si pian de Mozart, alaturi de Pablo Casals, de violonistul Joachim Roentgen si cvartetul din Winterthur, la un recital devenit legendar cu Enescu, iar in deceniul ’50 alaturi de Grumiaux si cu Orchestra Festivalului Septembrie Muzical de la Montreux.
La Teatrul din Vevey, la 16 aprilie 1961, ii era adus un emotionant elogiu, in cursul caruia – programul imi sta in fata – erau invitati sa rosteasca omagii in memoria Clarei Haskil, Charles Chaplin, dirijorul Igor Markevitch si prietenul si ingerul ei pazitor Michel Rossier, publicul fiind rugat „sa nu aplaude inaintea pauzei, care va fi marcata prin aprinderea lustrelor“. Cu acel prilej, Chaplin avea sa declare ca in viata lui i-a fost sa se afle in compania a „trei mari personalitati, Einstein, Churchill si Clara Haskil“. Impiedicat de boala sa fie prezent, Igor Markevich si-a trimis elogiul sa fie citit de marele tenor Hugues Cuenod, spusele dirijorului putind fi regasite in portretul pe care il face pianistei in memoriile sale. Reuniunea omagiala a incheiat-o violoncelistul Pierre Fournier, alaturi de care Clara Haskil ar fi trebuit sa cinte in acea primavara chiar la Vevey, dind – scrie un martor al serii – „o traducere extraordinara“ a Suitei pentru violoncel solo in re major de J.S. Bach.
„Acest concert-omagiu – sta scris in programul pe care il am in fata – a fost inregistrat de Radio Suisse Romande (Studioul din Lausanne).“ Si ce frumos ar fi fost ca Radioul frate romanesc sa fi readus la viata, in acest inceput de decembrie, pe un CD, tot ca omagiu la implinirea a 50 de ani de la disparitia pianistei, inregistrarea din arhivele elvetiene…