Intimplarea a facut ca doi dintre oamenii care mi-au comutat existenta in viteza a cincea sa fie omagiati, intr-un interval de fix o saptamina. Pe unul din ei il admir de la distanta, pentru ca n-am ajuns sa-l cunosc in persoana. Am vorbit cu el la telefon in mai multe rinduri, de cele mai multe ori atunci cind eu voiam sa-l rog ceva. Nu mi-a spus “nu” aproape niciodata: nici cind l-am rugat sa trimita “o mie cinci sute de semne” despre orice, nici cind am apelat la el, prin amicul Florin Lazarescu, sa scrie o postfata. I-am provocat, probabil, repetate sughituri, pomenindu-l de fiecare data cind imi aminteam singurul refuz pe care l-am primit din partea sa: acela de a-mi acorda un interviu. La el ma intorc constant, atunci cind simt ca incepe sa ma tradeze cheful de scris: ii scot din biblioteca volumul din 1974 si-l recitesc cu pofta betivului care redescopera “cinzeaca”.
De celalalt personaj providential ma leaga un traseu de 12 ani, marcat de momente fundamentale: din anul I de facultate, atunci cind am aflat ca exista si profesori care pot sa dea la examen un subiect de teorie, ce-ti asigura biruitoarea nota 5 si unul de creativitate, care te poate “inalta” pina la 10; din anul al treilea de facultate, cind mi-a acordat un interviu de doua ori, pentru ca ma tradase reportofonul si revista trebuia sa intre in tipar a doua zi; din primul an “de dupa”, cind a acceptat sa devina conducatorul meu de doctorat si, aflind ca sint mai curind “anglofil” decit “francofil”, mi-a dat sa citesc doar volume in franceza; de acum vreo cinci ani, cind m-a impins/incurajat/sustinut sa public scriu o carte; din ultimele momente in care ma pregateam sa sustin teza, cind am aflat ca demnitatea si rabdarea sint virtuti complicate pentru un om de 30 de ani, aproximative pentru foarte multi si sigure pentru cineva care mi-a transmis chestiunile astea in mod repetat, timp de 12 ani.
Si acum, cum s-ar zice, stirile. Vinerea asta, “Gazeta sporturilor” face un gest anormal in epoca Mariei Sale Breaking News si ii dedica noua pagini scriitorului Radu Cosasu. Vinerea trecuta, vreo suta de oameni, multi dintre ei cunoscindu-se la fata locului, dar facind parte din aceeasi “secta” norocoasa, s-au strins in Sala Senat a Universitatii “Al. I. Cuza” pentru a o omagia pe doamna profesor Maria Carpov. Cele doua personaje providentiale pentru subsemnatul se regasesc in rindurile de mai sus. Si, de asemenea, in cartea mea de debut (si singura de pina acum), unde doamna Carpov scrie prefata, iar Radu Cosasu, postfata. Textele domniilor lor sint incadrate de o coperta lucioasa. Una pe care nici un om normal, care s-a bucurat macar o data de intilnirea cu unul din cei doi, nu ar trebui s-o ia in seama.