Poate si de asta caut sa ma arunc mereu in lecturi, de asta e si izolarea, de asta sint atitea si atitea, uneori ma gindesc ca ironia care mi s-a parut salvatoare era un fel de a ocoli ce-i mai important, moartea. Nu am inclus-o in formula, am evitat-o, si acum se observa cu virf si indesat. Nu, nu trebuia sa apara explicit, dar implicit ea ar fi trebuit sa fie motorasul, iar eu am fugit intruna chiar numai si de-a ma gindi la ea.
Ma umflu cu lapte cu cafea, scotocesc carti, platesc facturi si taxe. Ce e asta? Asta e viata mea?
Si acum sa ma apuc de cit a mai ramas de revazut. Of, daca ai sti cum o fac, parca as cara pietroaie…
Veronica D. Niculescu: Ma ajuta scrisoretele de dimineata. Eu nu am atitea de povestit, stii cum stau cu botul in cartile astea si ce greu mi-e sa vorbesc despre asta. Nu asa.
Telefonul nu suna cu zilele. Intr-o marti, dupa ce am vorbit cu mama, am vazut ca nu mai sunase nimeni de joia trecuta, nici eu nu mai sunasem pe nimeni. Ajungi in locurile dorite, apoi nu stii ce sa faci cu toate astea.
Tu imi spui de scrisul tau, iar aici sint lucruri despre care mi-ar placea sa vorbim.
Dar nu cred ca e bine sa te judeci asa. Au fost timpi diferiti, virste diferite. Mi-am amintit cum, acum citiva ani, m-ai certat ca scriam despre moarte. Mi-am amintit si de un medic – cautam prin niste statistici pentru un material despre sinucigasi, iar omul in halat alb m-a intrebat deodata de ce nu scriu despre lalele! Si-am scris si despre lalele, dar dupa niste ani, niste ani complicati.
Un drum, o halta, o harta
complicata. Dar n-a fost asta felul meu de a fugi de o boneta verde si-o camera rece, cautind sa disec, sa inteleg, sa exorcizez cum pot?
Aseara am iesit! A fost frumos la A., ma simt bine cu ea, desi ne vedem de doua ori pe an, ne avintam pe rind la vorba, apoi mi-e rusine ca vorbesc mult, se simte cum se bat la gura mea zilele de stat singura. Am povestit la ce lucram, la ce am lucrat, ce am vrea sa facem, ce nu putem sa facem. Am stat in camera, cu pisica tricolora tropaind de colo colo. E minunata, imensa, da, tropaie ca un calut cind alearga.
Trebuie sa imi fac timp sa incep carticica pentru copii, manualul acela. Nu stiu decit ca
un melc…
E.B.: As vrea sa citesc ceva limpede si frumos, ceva care sa ma faca sa scriu, sa am bucuria de a scrie. Sint prea intoxicat de ce aud pe la tv, desi nu-l mai deschid decit rar.
Si toate cite se aduna ca praful in timp…
Eu caut, mereu caut si vreau sa gasesc, uneori ma strafulgera un gind: dar cind mai scriu? Ce se intimpla?
Si apoi iar ma iau cu scotocitul cartilor…
Trebuie sa incep sa ma duc sa platesc fel de fel de timpenii, amin….
Bine ca s-a gasit povestea asta pentru tine, cu carticica pentru nemtuci. O sa te mai intremezi si tu cu banii.
V.D.N.: Da, chiar am inceput, a mers bine. Insa dupa-amiaza a inceput iar o ploaie torentiala, iarasi s-a inundat scara si a trebuit sa ies. Pina sa apuc sa-mi dau seama ce se intimpla, am alunecat pe scari si m-am pravalit intre etaje, cu spatele pe trepte. Nu ma mai opream, vedeam totul cu incetinitorul si cautam
sa-mi feresc coloana si capul, parca vedeam sfirsitul si nu il puteam opri. Mi-am amintit de tine, cum ai alunecat pe gheata, cu ochii la biserica. Eu, cu ochii la balustrada de neatins. Cumplit. Am doua dungi rosii pe spate, o harta violet acolo unde nu se spune, o glezna umflata, coatele distruse – cind scriu trebuie sa stau ca un pasaroi gata de lansare. Ce stupid!