Un corespondent din Iasi se arata oarecum mirat de afirmatia mea ca pianista a fost, in anii razboiului, dupa acceptarea ei dificila, dar salvatoare, in Elvetia, intr-o situatie precara, spre deosebire de prietenul si protejatul ei Dinu Lipatti. Aceasta a fost insa realitatea istorica, in care si alti artisti evrei refugiati au avut de suferit, fie lipsiti de permise de lucru – ca dirijorul Georg Solti –, fie chiar internati in lagare de concentrare, asemenea tenorului bucovinean Josef Schmidt.
Cum nota si biograful Clarei Haskil, Jerome Spycket, Legatia romana de la Berna, care l-a ajutat imediat si eficient pe Lipatti, dupa stabilirea sa in Elvetia in 1943, nu a intreprins absolut nimic pentru Clara Haskil, si ea cetateana romana. Iar instructiunile regimului antonescian trimise diplomatilor de la Berna la sfirsitul anului 1942, momentul sosirii Clarei Haskil, erau clare in privinta celor care ar cauta “pasaport sau protectie”: “politica noastra de Stat fiind sa scapam pe cit posibil de minoritarii evrei… veti binevoi a ridica pasapoartele nationale expirate, ce vor mai avea acesti evrei, urmind ca ei sa se adreseze autoritatilor elvetiene competente pentru a dobindi acte de apatrizi…”.
Din fericire, admiratorii si prietenii elvetieni ai Clarei Haskil au ajutat-o organizind diverse concerte private si, rar, chiar cite unul public prin societatea “Arts et Lettres” la Vevey si Lausanne, sau la Berna la inceputul anului 1944 (unde pianista propunea cu generozitate, dar fara succes, sa-i lase locul prietenului ei Lipatti, pentru a-l promova).
In toamna anului 1944, aceiasi prieteni, intre care tinarul dirijor Pierre Colombo, o angajau pentru a cinta cu Orchestra din Winterthur, la Vevey si Lausanne, Concertul in do minor de Beethoven. Cronicarul de la “Gazette de Lausanne” exclama la inceputul unei relatari de presa: “Dupa ce am auzit-o pe Clara Haskil la Vevey… am lasat sa ne scape un strigat de admiratie: si am facut-o din nou, marti seara, la Lausanne, fiindca ea a reusit sa cistige si mai multa altitudine, transportindu-ne intr-o sfera in care tot ce este materie e subordonat celor ale spiritului […] Ne plingem uneori, pe buna dreptate, ca publicul nu masoara maretia unor interpretari. Este un motiv in plus pentru a-i decerna o nota buna atunci cind, cum s-a intimplat marti seara, s-a lasat in voia unui entuziasm debordant si a ovationat-o magnific pe Clara Haskil”.
Arhivele pastreaza numeroase asemenea marturii. Un asemenea omagiu era repetat in septembrie 1949, in momentul in care pianista iesea cumva din starea de precaritate, odata cu primul pas spre capatarea cetateniei elvetiene, primind statutul de rezidenta permanenta (burghezia) la Vevey. Intr-o rubrica a cotidianului din Vevey, “En passant”, cronicarul nota pe marginea prestatiei Clarei Haskil in al doilea concert al Festivalului Toamnei de la Montreux-Vevey: “…Clara Haskil se daruieste in intregime artei sale [iar] aceasta totala daruire, mereu reinnoita, este trasatura cea mai emotionanta, care il face pe ascultator sa fie transportat, la rindul lui, dincolo de el insusi. Miracol al unei sensibilitati profunde, al unei supuneri complete fata de misiunea interpretului, ce se pune in umbra in fata operei, de o probitate absoluta, care fuge intotdeauna de efectul facil si de emotia ieftina…”.
Inutil sa insist rasfoind paginile de arhiva si, la urma urmelor, cuvintele sint efemere. Ascultati-i insa inregistrarile si incepeti, poate, cu cele inegalabile, ale concertelor mozartiene sub bagheta lui Ferenc Fricsay, remasterizate recent dupa benzile originale de casa germana Audite…