La 10 ani facea inregistrari multitracks, la 13-14 ani avea propria formatie cu care concerta in cantina scolii. Parintii i-au facilitat dezvoltarea talentului. Cum sta bine unor englezi, nici unul nu face din asta motiv de exuberanta. Un tata care a construit fiului jucaria ce i-a detonat (nu gresesc verbul) creativitatea este un veritabil… complice. Fericiti copiii care au norocul unui asemenea parinte!
Despre forma luata de inspiratia muzicala a lui Steven Wilson si evadarile sale adiacente s-ar scrie o carte. Lasse Hoile a facut filmul Insurgentes (productie Desperit Meshers, 2010), un documentar ce imbina elemente din biografia, preocuparile, viziunile si obsesiile lui Wilson. Genul de rock progresiv, in care exceleaza artistul, are toate ingredientele consacrate de maestrii generatiilor precedente, King Crimson, Pink Floyd, Tangerine Dream etc. Plusul adus de Steven nu vine dinspre latura tehnica a inregistrarilor, nici nu se datoreaza evolutiei mijloacelor de expresie, cum s-ar grabi oricine sa banuiasca. Pur si simplu, Wilson introduce in muzica rock progresiva sentimentele generatiei grunge. (E de consemnat faptul ca Steven s-a nascut in 1967, ca si Kurt Cobain, dar era practic necunoscut cind americanul murise!) Poate de aici vine senzatia apasatoare pe care o lasa piesele lui Wilson, atmosfera sumbra, culorile intunecate, personajele suprarealiste pe care le gasesti de regula in filmele de serie neagra sau in cosmarurile dadaiste. Ritmul majoritatii pieselor este obsedant, monoton, incisiv fara sa socheze. Armoniile seamana cu arhitectura cladirilor multietajate, cu ziduri de sticla si ornamente acvatice. Versurile… As indrazni vreo exegeza semantica, dar inca imi functioneaza simtul ridicolului. Uneori nici nu sint atent la cuvinte, nu ma intereseaza prea mult ce spun. Pentru ca vocea ori “functioneaza” ca un instrument distinct, integrat ansamblului, ori este inutila, indiferent ce proclama. (Sa fac iar, pentru cine nu stie, trimitere la Mozart?!)
Nu stiu de ce am tot aminat prezentarea discului Insurgentes la data aparitiei. Nici acum n-as fi revenit la el, daca dvd-ul sus-pomenit nu-mi stirnea apetitul. Aproape ca, valoric, as situa Insurgentes deasupra ultimului Porcupine Tree, The Incident. (Apropo, insurgent, incident… suna cam la fel, chiar si-n engleza, nu?) Daca periplul prin lume, filmat partial de Lasse Hoile, nu constituie o surpriza, date fiind antecedentele stiute despre colaborarea celor doi, in schimb m-a lasat afis reactia lui Wilson fata de aparatele iPod. Furia cu care condamna si “executa” asemenea aparate, unul distrus cu ciocanul, altul ars cu jet de flacara, e perfect jucata. Muzicianul Wilson are toate motivele sa deteste aparitia unei jucarii ce deterioreaza (deseori complet) dinamica unei inregistrari. Dar, sub avalansa de muzica revarsata peste ascultatorul de buna-credinta, ce-i ramine acestuia de facut decit sa utilizeze un instrument mobil de informare pentru a fi la curent cu noutatile? Daca e un iubitor al muzicii, va cumpara discul in formatul cel mai bun pentru auditie perfecta. Daca nu…
Traim vremuri in care accesul comod la informatie nu inseamna totusi acces la cultura sau arta!