Vezi, folosesc toate deliciile posibile ale unei lecturi la o virsta la care cred tot mai mult ca proza, proza mare, cea de nelipsit in viata unui om, este de fapt tot poezie: uriase poeme, cu un suflu larg, puternic, coplesitoare prin bogatia si imprevizibilul interpretarilor mereu noi la alte reluari. O carte parca se implineste, se maturizeaza, cu chiar virsta celui ce o citeste.
Veronica D. Niculescu: Stiind ca ma asez pe calea ferata ca sa curat un mar chiar inainte sa treaca rapidul, voi indrazni: si daca eu simt invers – ca uneori poezia e proza neimplinita?
Da, asa simt uneori: uite aici o idee, uite un fir, uite cum aici ar fi putut creste o poveste, uite cum (pentru mine) de-aici abia ar fi inceput, si-ar fi fost necesar de construit, plimbat, migalit; e o senzatie care imi intrerupe uneori lectura, ca o datorie dulce-feroce, da, ca o datorie ca de-acolo povestea sa creasca. In multe versuri, din poezia noua mai ales, vad fire care ar fi meritat culese unul cite unul, din ele creata tesatura solida, croita harta povestii. Stiu ca pacatuiesc! Inainte sa treaca rapidul sa ma sfirtece, ridic marul, ca pe-o paleta rosie: stop, stiu ca pacatuiesc. Dar simtim fiecare asa cum simtim.
Imi alimentez curajul dintr-o intimplare. Citeam exceptionalul interviu cu Marin Malaicu-Hondrari din „Dilemateca“. Intrebat daca nu se poate scrie la fericire, el zicea: „…nu se poate scrie la fericire. Ce sa scrii cind esti fericit?! Mi se pare monstruos sa fii fericit si sa incerci sa scrii. Nu e destul ca avem atit de putine momente fericite si, si atunci, sa ne gindim la scris? Mi se pare insuportabil, scirbos de-a dreptul“. Ce legatura are cu discutia noastra? Acum vreo doi ani, vorbeam si noi despre scris si fericire. Asezata si atunci pe calea ferata, explicam cu incapatinare de ce nu pot scrie la fericire (si chiar de asta nu mai scriam). Iar tu muscai vesel din mar, asezat pe scaunelul cantonului, si-mi spuneai cum tu de obicei la fericire scrii. Cum durerea te amuteste. Si deodata, nu mult mai tirziu, nici nu m-am dumirit bine ca m-am si pomenit ridicata pe sus, scriind in plin virtej de insuportabila fericire care ma chema sa-l ajut asa, scriindu-i o poveste. Se rasturna totul. Gura amara, cu colturile in jos, devine zimbitoare daca stai in cap. Si ma gindesc si la Radu Vancu, la demonstratia lui de vis din ultima carte. Sa scrii despre fericire atunci, pe loc, hranindu-te din ea si hranind-o, si nu mai tirziu, cind „tristete nu-i mai mare decit sa-ti amintesti de fericire“.
De aici nebunia mea de azi, de-a spune iarasi pe dos, cu curajul nebunului care insa stie cumva ca greseste. Si stiind bine ca-i strigator la cer sa stai asa cu fundul pe o sina si sa compari un mac cu o maceasa, cind nici macar nuanta nu e apropiata, dar forma, dar gustul, dar anotimpurile?… Nebunul ofta si marturisi: la fiecare povestire care se chinuie sa se nasca, imi doresc ca-n locul ei sa tisneasca un poem. Dar nu. Genul nu il alegi tu, se alege in alte laboratoare, altcineva prepara trebusoarele astea, cine stie pe unde, si macul ramine mac, si maceasa, maceasa.
(va urma)