Cu alte cuvinte, doar rarele contacte cu Dumnezeu, neasteptate, aparent intimplatoare, dau acea revarsare de lumina alba, de fericire totala, pe care eu, fiindca asa ma pricep si nu altfel, o las exprimata prin scris. Scrisul e o rugaciune, o indumnezeire, un extaz rar trait si total; esti, ca sa ma folosesc de un titlu al lui S.C. Lewis, “Surprins de bucurie”… Scriind esti fericit, scriind te rogi… Cel putin asa mi s-a intimplat mie… Dar mai sint multe de nuantat… In ultima instanta, scrisul e felul meu de a ma ruga, e rugaciunea mea cea mai sincera, rugaciune venita din singele si din carnea mea. Singura pe care o pot folosi, pe care incerc s-o ating… Marile carti au ceva de la Dumnezeu, dar si de la Diavol, asta e sigur… Curios e ca mult timp am crezut ca marile carti sint doar cele “ajutate” de Diavol! Ma gindeam la Suflete moarte in special. Ma gindeam la Demonul meschin. Uite la Faust!!! A scrie intr-o stare de fericire nu e “scirbos” fiindca chiar el, scrisul, augmenteaza fericirea, o duce la trairi nebanuite, apropiate de miracol, face palpabil, vizibil acel Miracol, Scrisul ca Har… Presupun ca aici e vorba nu daca crezi, asta e rar si greu, ci doar daca banuiesti ca exista Dumnezeu, deci si Diavolul. Ma opresc, fiindca as avea prea multe de spus. Si as deveni confuz…
Veronica D. Niculescu: Vorbesti de cei doi mari D, eu voi face un pas sovaielnic intr-o parte si voi spune ba vintul, ba vrabia, ba frunza, ba golul din toate, si intimplarea din vint si din toate. Scriind esti fericit, si mai ales scriind tocmai cind ti-e cumplit de rau, de gol, de dureros, chiar scriind despre rau, despre gol, despre durere.
Iti amintesti un ciob de trecut, il inalti, alegi muchia cea mai taioasa, exact pe marginea aceea il lustruiesti si privesti precaut prin el, oare ce se mai vede, nu se mai vede aproape nimic, atunci reconstruiesti, construiesti o poveste, o alta poveste, si din munca asta sare iepureste fericirea, te ridici de pe scaun si iarasi te duci la fereastra, si iti dai seama ca ai uitat sa respiri, ti-e greata si uite cum iti tremura picioarele, si totusi, din tot chinul din urma, acum lustruit si asezat intr-o cutiuta, cu titlu ca eticheta, te intrebi cum si de unde a rasarit atita fericire deodata? Fiindca tremuri, ti-e greata si ametesti, si totusi asta e binele.
Si atunci, daca scriind despre dezastre, amplificindu-le, retraindu-le si-n original si-n dublul lor nou, daca asta te face atit de fericit, cita fericire amplificata va trebui sa fie gata sa sprijine pervazul asta cind vei scrie chiar despre fericire?
E delicios sa iti dea viata cite un bobirnac cind nu te astepti, sa te roteasca asa cum vintul roteste nepasator o girueta cu cap de pisica, deodata privind dinspre apus spre rasarit, si calea in care ai crezut cindva sa-ti alunece, sa-ti deraieze, sa te poti privi tu pe tine de pe o sina paralela, rizind de nebuniile in care credeai, pe care prea sigur de tine le declamai, fie si numai unei singure perechi de urechi.
S-a dus un an cumplit, poate cel mai greu din viata mea. Taiata pe dinauntru, cu mintile vraiste, muta, m-am temut ca o sa se stinga ceva. Si rubrica noastra, tot mai mare jena de-a povesti in ultima vreme. Cred ca ma izoleaza si ma inraiesc in izolare ochii din jur, forfota, senzatia permanenta de mers pe sirma. Distanta uriasa dintre toate astea si ameteala de linga pervaz ar trebui sa faca simpla alegerea. Dar girueta…
E.B.: Girueta cu cap de pisica indica posibilitatea de moment, mereu schimbatoare… Ce frumos e desenata, pe atlasele vechi, Roza Vinturilor!