Faptele pe care si le atribuiau puteau fi reale sau nu, stirneau ironia noastra sau invidia, le verificam daca “a fost sau n-a fost” in masura in care aveam si noi vreun interes.
Orice contestare, in gluma sau in serios, a celor gonflati se lasa cu suparari trecatoare, cu ciocniri contondente chiar. Niciodata cu dusmanie “pe viata si pe moarte”.
Dar de fiecare data cind unul incepea sa se laude cu un obiect, atelaj, masina sau aparat, un lucru care putea fi cumparat, furat, primit sau gasit, chestiunea se schimba. Pentru ca era acolo Nenea, varul meu, a carui replica ii taia laudarosului orice avint: “Are si volan?”. Iar daca nu era Nenea, eram eu (martor de multe ori, implicat de prea putine), erau altii care stiau, invatasera si rosteau cele trei cuvinte. Ei bine, asta functiona ca o intepatura, ca o punctie in locul cel mai dureros si mai greu de acceptat: orgoliul de proprietar a ceva ce ti se pare ca e unic, dar stii bine ca nu e. Cite scandaluri am vazut provocate de nevinovata propozitie, ce “demonstratii” de calitati vocal proclamate, faptic refuzate, ce drame, ce sictir, ce rupturi de prietenii, de rudenii, de casnicie, intr-un rind! Ma straduiam pe-atunci sa-i impac, nu sa-i inteleg pe protagonisti. Nu tin minte ca am reusit mai mult decit o singura data, intr-o chestiune minora.
Am regasit acest simptom in lumea artistica. Poeti, prozatori, muzicieni, pictori sau actori, simpli autori cu veleitati nepretentioase ori artisti de mare profunzime reactioneaza ca laudarosii de pe ulita copilariei mele la replica lui Nenea. Nici eu n-am facut exceptie in vreo doua rinduri, cind am raspuns ca intepatul in fudulie, in loc sa rid, asa cum m-a invatat varul meu. Sper totusi ca mi-am pastrat doza de neseriozitate necesara ca sa-mi fac scurta (pe)trecere prin lume mai vesela, daca nu mai lejera. Am prostul obicei de-a glumi pe seama celor la care tin, am deseori tendinta de-a testa durabilitatea unei prietenii aplicind regula lui Nenea. Desigur, am pierdut destule amicitii cu treaba asta, dar nu ma pot opri. Pesemne ca “am pierdut” ceea ce n-am avut niciodata, fiindca prieteniile adevarate inca rezista. Sau am imbatrinit si-am uitat sa intreb daca “are si volan?”.
I-am apreciat pe baietii ce-si spun Fara Zahar inca de cind au navalit cu “faitonul”. Natural vecini cu Mitos Micleuseanu, ale carui satire faceau deliciul internetului moldoromanesc in jurul anului 2000, ei practica un gen de umor greu de mentinut la nivelul care desparte divertismentul de asa-numita “arta serioasa”. E oarecum simplu sa scrii versuri ironice, sa risipesti aluzii metatextuale. Dar ca sa faci parodie la nivelul aranjamentului muzical, asta presupune talent, multa munca, inspiratie si, neaparat, seriozitate! ‘Ceia doi din Dorohoi (pe care nu-i cunosc nici din pozele puse in revista), au…
Pe ei Nenea nu i-ar intreba daca “are si volan?”, pentru ca si ei pun intrebarea asta!