– Fragment –
Ce facem acum?, o luam tinta spre Viena?, Poate, spune Roro si incearca cu placere acest nou cuvint in care simte, doar repetindu-l si rostindu-l intr-un mod diferit, cum nimic nu sta nemiscat, ca si cum vinturi nestapinite ar sufla peste lucruri. Eu as zice sa mai ratacim inainte, lumea e mare. Oho, ride Dumitru, sa vezi numai cita e departarea, dar, chiar in clipa in care gitul lui mai trimite un hohot, vrind sa adauge ca toate baltile sint mari pentru broscoii tineri, isi aminteste brusc ca de aici s-a tras si boala Amandei, din patima pentru paminturi de neatins si chipuri nemaivazute, si veselia lui se retrage, iar vocea se inneaca. De ce vrei asta?, Pentru ca (si acum e rindul lui Roro sa fie liber si sa rida) si literele tale fac la fel, n-ai spus chiar tu, cind m-ai invatat sa le desenez, Nu stringe in nod buclele, ci lasa liniile sa zboare?
Daca asa a spus, asa sa faca, sa bata inca drumurile, iar trupul lui Roro sa mai stringa citeva noi ingroseli, creturi si bataturi si niste ani si, peste ei, cruste si mai intunecate. Dumitru il insoteste, s-au obisnuit amindoi cu viata in caruta, gesturile cu care deshama sau intind prelatele coviltirelor, atita focul si fierb sau prajesc sint precise si mereu aceleasi, schimbatoare e doar dispozitia lor. Dupa bucuria pricinuita de o poiana noua, vine scurta clipa de indoiala a unei rascruci, uneori ghimpele foamei, alteori arsura setei, sint cotropiti citeodata si de fierbinteli, la care se adauga grija de a tirgui alte incaltari si o pelerina cu gluga mai mare, durerea unui dinte, sau, iscata din senin, din parfumul caprifoiului sau stralucirea unui cer cu stele, tristetea care il macina tot mai des pe Roro. El nu-si cerceteaza insa sufletul, cum nu se ingrijeste prea mult nici de trup. Ceea ce nu-i da pace e doar intrebarea cum sa faca, ce sa amestece inca sau, dimpotriva, ce sa separe, pentru ca aluaturile lui, pe care Dumitru le vinde cu mult cistig in piete, sa fie mai spumoase si mai usoare si sa para si ele ca zboara?, ce sa schimbe la ele? Inca nu ti s-a implinit drumul, baiatule, caci lucrurile pe care vrei tu sa le stii sint dintre cele care se afla doar la capat si, cel mai adesea, nici atunci, spune, cu o incruntatura a sprincenelor, Dumitru. Ai mostenit arsitele mamei tale, nu rivni si altele pe deasupra!
Dar pentru Roro nu e destul, vrea ca pe focurile pe care le aprinde seara de seara, stapinindu-le apoi jarul, sa se coaca altfel aluaturile. In asa fel ca, pe linga dulceata potrivita, sa se mai nasca ceva, poate nu un gust, ci o noua culoare, iar aceasta, cum sa-si explice lui insusi, oare?, sa nu fie a fondantului, ci a propriului sau suflet. Si-a ars degetele si bratele, iar intr-un rind flacara s-a strecurat sub umar si i-a urcat pe spate, pirjolindu-i pielea gitului si parul, iar daca n-o stingea Dumitru cu paturi ar fi facut poate si mai mult rau, insa baiatul tot nu si-a gasit linistea. In noaptea aceea, sculindu-se din asternutul intins afara, sub ulmi, si inlaturindu-si compresele cu fiertura de musetel, Roro a suspinat o data adinc, ca si cum o intrebare ar fi trecut din pieptul lui si ar fi luat calea vintului, apoi inca o data, ca de raspuns, si i-a spus lui Dumitru ca unchiul Feliz tocmai s-a stins. De unde poti tu sa stii?, Asa simt.
Vor mai veni dupa asta citeva intimplari care il vor face pe Dumitru atent la toate tresaririle copilului. O data a ghicit, cu mult inainte ca narile cailor sa adulmece, apropierea vulpilor, apoi a zis ca vintul de noapte va dezfrunzi, cu doar citeva rafale, copacii, a gasit ciuperci sub cel dintii strat de zapada si a stiut, fara sa priveasca soarele ori umbrele, in ce parte s-o ia dupa paminturi inca uscate. Cind Dumitru a vrut sa-l incerce insa si l-a intrebat pe unde crede ca umbla Amadeus, tatal lui, a primit ca raspuns doar o ridicare din umar, Asta nu stiu, iar tu ti-ai pus gresit intrebarea, caci nu Amadeus e tatal meu, Nu vorbi cu pacat, copile!, Amanda a ramas grea cu tine inca pe drum si acolo n-a cunoscut alt barbat, Dar eu nu despre un om vorbesc, Doamne, fereste!, isi face cruce Dumitru, in timp ce buimaceala de o clipa se stinge sub asaltul groazei, numai o singura faptura s-a nascut din duh, doar nu cutezi la vreo asemanare, Nici despre duhuri n-am spus o vorba, dar iti repet ca nu negustorul de covoare e cel ce m-a zamislit, Atunci cine?, O, ti-e asa de greu sa ghicesti?, ride Roro ca si cind s-ar juca, doar s-a aflat foarte repede ca un elefant a atins-o pe mama mea pe burta. Ce prostii spui, se supara Dumitru, ar trebui sa te pedepsesc. Ceea ce va si face, retragindu-i pentru o saptamina permisiunea de a mai coace la foc. In loc de flacari vor inalta in tot timpul acesta rugaciuni, din care Dumitru le-a ales pe cele pentru iertarea sufletelor care s-au stins, ca si a celor care ar putea sa se piarda din prea multe si nesocotite iscodiri.
Apoi vor stringe si vor pleca, alegind de data asta nu ocolisul cararilor tainuite, ci drumul cel mare. Ca Roro sa vada si oameni, nu doar pasuni pentru cai, si sa se pregateasca astfel pentru intrarea in marele oras pe care si l-au ales ca tinta. Dar, pentru siguranta, Dumitru va tine linga ei, mereu la indemina, pelerina cu capison. E bine sa avem acest ascunzis, spune el, iar copilul nu intreaba de ce, stie doar ca e pentru trupul lui mare. Nu vor mai minca pe apucate la marginea unui piriu si nici nu vor mai dormi in poieni. Citiva arginti din punga cea ascunsa s-au mutat intr-o legatura pe care Dumitru o poarta acum la git si pe care o desface in fiecare seara pentru a plati gazduirea la hanuri, paturile si cina cu brinza, ceapa si carne si o cana cu vin pentru el. Dar in saltelele moi e prea nepotolita fojgaiala de purici si pielea lor e numai muscaturi, parca era mai bine inainte. Cu toate astea, nu-si vor schimba cu nimic programul, caci, daca Roro vrea sa vada lumea, atunci s-o cunoasca si in ceea ce ea nu va intirzia sa repeada asupra lui, coltii si muscatura, cel putin asa crede Dumitru, dar copilul se apara de toate astea cu risul, Toti sinteti niste spaimosi. Pentru un timp n-ar mai vrea sa coaca bomboane si nici literele nu-l mai atrag, prefera sa se strecoare uneori noaptea afara, infasurat in pelerina, si sa cutreiere singur tirgul, impingind cercetarea, fiindca el nu se rataceste, pina spre marginile asezarii. Asa va afla, inaintea celorlalti, de sosirea in tirgul in care s-au oprit si ei sa doarma, a unei caravane de carute cu coviltirele colorate si panglici cu clopotei innodate la hamuri. Ce cauti, copile?, intreaba o voce, pare a unei femei tinere, Nimic inadins, am venit doar sa vad, raspunde Roro, Oho, te-ai grabit!, si in timbrul ei se revarsa multumirea, Vino miine si ai sa vezi atunci ce n-ai mai vazut, Minunatele batalii ale cavalerului cu nasul de argint, Nu am auzit despre asa ceva si nu prea inteleg, Pai da, caci nimeni n-a mai prezentat acest spectacol. Apoi, fiindca baiatul tace, il intreaba citi ani are si de ce bate ulitele singur, in toiul noptii, Mama ta stie unde esti?, Mama mea, o chema Amanda, a murit., O, saracul de tine!, dar tatal tau?, El e la Viena, la grajdurile imparatesti, E grajdar acolo si tu te duci sa-l cauti?, Eu merg sa-l caut, da, fiindca de mult ma asteapta, doar ca el nu e grajdar, Oh, oh, orice o fi, nu e prea bine ca te-a lasat de capul tau pe drumuri. Ai spus ca ai doisprezece ani?, Da, i-am implinit, in curind voi face treisprezece, Esti inca doar un pisoi, si de aceea pentru tine miine, daca vii, intrarea va fi fara vreo plata, iar acum du-te si dormi. Roro vrea sa se departeze, dar dupa o clipa vocea il opreste, Stai putin, fiindca tot esti aici, n-ai vrea sa vezi mai inainte papusile?, noi oricum ridicam scena si intindem paravanul, daca promiti ca nu te incurci in picioarele noastre, poti sa-ti arunci un ochi.
Nu voi face nimic rau, spune, cu totul zapacit, Roro. Doar ca eu n-am mai vazut niciodata papusi si nu stiu despre ce paravan vorbesti. Oh, pisoiule, dar pentru asta esti putin cam mare, pe unde ai trait tu pina acum n-a trecut niciodata un teatru?, Eu n-am auzit, Asa, deci, umbli pe drumuri, dar esti la primul spectacol, vino atunci sa vezi pregatirile. Si, inainte ca el sa mai adauge sau sa puna o alta intrebare, femeia il inhata de mina si il trage dupa ea, Vino, dar fii atent cum umbli, sa nu te impiedici in sfori, mai ales ca esti imbracat asa, cu haina asta lunga, alta nu mai ai?, Ba da, spune el, si e gata sa-i explice de ce e atit de acoperit, dar, abia ce vocea lui prinde primul sunet, ca a ei iarasi se infoaie de incintare, spunind ca asa e viata papusilor, dorm mult timp prin lazi, dar cind se trezesc la viata, totul e o minune, iar pasii lor sint mai degraba zbor decit umblet. Sa-ti arat. Femeia care paseste inaintea lui, taindu-i un fel de poteca prin hatisul de fringhii intinse peste tot, e intr-adevar tinara, Roro o vede acum bine in lumina opaitelor atirnate din abundenta de coviltire, osii, scheletul unui cort, ba chiar si in copaci, pentru ca mina de oameni care misuna de colo-colo, despachetind sau carind lazi, sa aiba cimpul privirii mai larg. Melinda!, o striga cineva, dar ea raspunde doar cu o fluturare a pletelor lungi de culoarea nisipului ars mult timp la soare si cu un mic hohot de ris ca o chitaitura, Vino, repeta, intinzind bratul spre el, tot fara sa se intoarca. Deci ai doisprezece ani, puiule, si n-ai vazut inca papusi, sa nu te speriu atunci cu vreun sarpe sau vrajitor, ci sa-ti arat mai bine o printesa, iti place asta? Si mina ei se desprinde de a lui, pentru a cauta ceva intr-o lada, apoi, dupa ce trage ceva pe ea, ca un fel de manusa, fata se intoarce brusc, filfiind trofeul prin aer. Iata-ma, stapine, o vede el rostind, doar ca, in timp ce se inchina pina la pamint, iar manusa cu cap si coroana intinsa pe degetele ei face la fel, vocea s-a schimbat, Sint principesa Iosefina si roaba dragostei care m-a invins la vederea frumosului tau chip. Sint aici spre a te sluji, spune apoi, din nou cu alta voce, si se indreapta cu o pirueta spre el, Ce zici, ma placi? Dar Roro nu va raspunde, nu fiindca a amutit de surpriza, ci pentru ca, inainte ca el sa clipeasca, iar ea sa mai faca un pas si poate inca o rotire, glasul fetei se fringe brusc, iar mina libera se repede spre pelerina care l-a tinut ascuns si pe care, cu un gest bine tintit, ca de stilet, acum o desface. O!, face vocea dintii, asa, deci, ai mintit, nu esti un copil, ci un pitic. Dar fata nu striga si nu se da inapoi, ci, cu ambele miini, si cu cea care tocmai i-a dat de o parte aripa mantoului, si cu cea in care tine papusa, se apropie de fata lui si o cerceteaza. Roro ramine tacut si nemiscat, cu ochii atintiti asupra figurinei, tresare doar cind, terminind cu chipul, ea ii va atinge pieptul si-si va prelungi apoi cautarile, coborind spre pintec. Stai, vreau sa-ti vad si picioarele. Roro inchide ochii ametit, asteptind ca furnicaturile fierbinti pe care i le-au trimis degetele ei sa se mute si in picioare, dar fata a vazut destul ca sa inteleaga, fiindca, din nou cu o alta voce, ii cere sa nu mai stea ca o statuie si sa o urmeze. O ia inainte, cu o mina intinsa spre spate mentinind insa atingerea si cumpanind poate echilibrul miscarilor furisate cu care se indreapta spre una dintre carute, Urca!, dar acum el trebuie sa fie primul si ea sa-l acopere. Inauntru e mai putina lumina, dar totul e colorat, sint mormane de saluri si rochii, ba chiar, intr-o colivie, un papagal cu cioc rosu si pene verzi. Aceasta e casa mea, iar eu sint Melinda, nu te speria. Vrea sa stie mai intii daca el fuge de cineva si daca a umblat pe la marginile tirgului ca sa caute o ascunzatoare, dar Roro neaga cu capul, la care ea se linisteste si spune Bine, atunci nu trebuie sa ne ferim. Da-ti jos insa mantia asta mare si povesteste-mi ce ti s-a intimplat. Baiatul se supune si-si scoate pelerina, dar nu stie ce sa-i spuna mai mult decit ca el asa a crescut, cu picioarele groase si cutele pielii revarsate, dar nu-l doare nimic. Mama ta a murit, asa am inteles, iar tu umbli singur si cauti drumul Vienei?, Da, numai ca nu e de capul lui, il insoteste Dumitru, un vechi slujitor. Si asta e bine, spune ea, caci la virsta si boala pe care le are, ar fi primejdios sa bata fara un sprijin coclaurile. L-a vazut vreodata vreun doctor?, Da, si i-a prescris multe tincturi si alifii, iar Dumitru spune mereu rugaciuni, insa el tot asa a ramas. Lucrurile nu stau nemiscate, crede Melinda, dar Roro a inteles deja asta, de cind a invatat literele., Ah, stii sa scrii, suspina ea, Stiu sa le desenez, Si ce mai stii sa faci?, Bomboane, raspunde el.
Fata ride, revarsind in miscarea capului dat pe spate cascada de miere a pletelor ei lungi si apoi, schimbindu-si iarasi vocea, spune ca asta ar fi o prea dulce istorie.
…ulce, ulce!, ciriie papagalul.
CARTEA
Rudolf (Roro), un patiser de geniu atins de un morb misterios, mosteneste patima devoratoare a mamei sale, indragostita de elefanti, si stigmatul unui straniu alchimist caruia ii refuza pactul vesniciei, alegind sa fie stapinul unui imperiu al minunilor de o clipa, nascute sub focul cuptoarelor. Descendent al unei vechi familii de cneji din Transilvania, nascut in Bretania, Roro va calatori intii spre rasarit, spre Viena, pe urmele elefantului visat de mama sa. Faima lui de patiser-vrajitor il aduce la curtea lui Maximilian al II-lea, unde o va cunoaste pe principesa Anna de Habsburg, de care il va lega pina la sfirsit tensiunea unei pasiuni interzise. Pictorul Arcimboldo, papusari, sticlari venetieni, vrajitoarea Katherina, mama astronomului Johannes Kepler, ducele cocosat al Mantovei, o pitica, o lupoaica sint citeva dintre personajele care vor insoti drumul acestui geniu cu trup monstruos spre vest, spre coastele portugheze cotropite de armatele spaniole, unde se va implini si scrierea cifrata a destinului sau.
Dulcea poveste a tristului elefant este un roman-surpriza, in care farmecului epic i se adauga somptuozitatea scripturala a unui “baroc” de fina calitate. Este un amplu si captivant Bildungsroman cu trama de poveste, scris in maniera estetizanta, si totodata o parabola ce trimite la o reflectie asupra alteritatii ori asupra magnetismului pe care il exercita diferitul, insolitul, exoticul.
AUTOAREA
Diana Adamek s-a nascut la Baia Mare, la 26 aprilie 1957. Este absolventa a Facultatii de Litere, Universitatea “Babes-Bolyai” Cluj-Napoca si, in prezent, conferentiar la Catedra de Literatura Comparata a aceleiasi facultati. A debutat in anul 1995 cu volumul de eseuri Trupul neindoielnic (Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj-Napoca). Urmeaza volumele: Ochiul de linx. Barocul si revenirile sale, 1997 (editia a II-a, 2004), Castelul lui Don Quijote, 2002, Transilvania si verile cu polen, Clujul literar in anii ‘90, 2002 (Premiul pentru Istorie si Critica literara al Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj-Napoca), Pata-Tata. Sah, 2004 (editia a II-a, 2010), Eseuri creole, 2005 (Premiul pentru Eseu al Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj-Napoca), Vasco da Gama navigheaza si Melancolii portugheze, 2007, Padurea matusii Clematis, 2009, Vasco da Gama navega (trad. in lb. portugheza de Tanty Ungureanu), 2009 si Melancolias portuguesas (trad. Tanty Ungureanu), Tartaruga Editora, Chaves, Portugalia, 2010. A coordonat volumele: Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu, 1991, Mediterana, Ed. Limes, 2006.
Galerie foto
