Vladimir Cosma e un timid si un introvertit care a ajuns un profesionist al propriei cariere de exceptie. Fibra indestructibila de creator, are seninatatea sa creada ca ar fi compus oricum, oriunde, sub orice vremuri. Se lasa atins de nostalgia tineretii sale – in Romania stalinista –, dar, de 50 de ani, creatia sa a fost posibila intr-o tara occidentala care-si sustine cinematografia si artele prin politici de stat. Compunind muzica pentru mai bine de 300 de filme de succes, Vladimir Cosma a intrat in patrimoniul cultural al Frantei. “Vladimir Cosma e mica noastra madlena proustiana din cinema”, ii citez din Laetitia Heurteau, critic de film si teatru, si maestrul e magulit, descoperind inca o floare la butoniera pe care n-o stia… Cu Franta, iubirea e reciproca, cu atit mai mult cu cit a refuzat propunerile Hollywood-ului, “deja am emigrat o data, cred ca ajunge…”.
Dar Romania? Romania e o partitura… nestudiata pina la capat. Psihologic, sentimental si probabil pragmatic. Vladimir Cosma e dorit in Romania. Si-l permite insa Romania pe Vladimir Cosma? Imi vine in minte cum s-au speriat organizatorii de la Marsilia cind au auzit ca Roberto Alagna dorea nespus sa cinte in opera lui Vladimir Cosma, Marius et Fanny – cu premiera mondiala in 2007 –, pentru ca nu si-ar fi permis sa plateasca un onorariu pe masura vedetei. Si Roberto Alagna a fost de acord cu cit se putea… Iar mai apoi i s-a alaturat si Angela Gheorghiu.
Telefonul suna iar, e… Bucurestiul. I se propun unul sau doua concerte la Ateneu, in iulie 2010. Romania de la capatul firului e demna si chiar profesionista. “Sa vedem daca se concretizeaza…” , imi sopteste. Dar in aer vibreaza o anumita surescitare. Pentru intoarcerea fiului risipitor maestrul are trac. “Mai exista braga si tiri in Bucuresti? Dar gutuiul de pe strada Spatarului, mai exista?” Stiu deodata de ce. Dirijorul perfectionist care este vrea sa poata prevedea totul dinainte, sa controleze totul in cel mai mic amanunt, ca sa-i ramina o marja de siguranta rezonabila. Maestrul intuieste ca prima intoarcere in Romania va insemna si despartirea de sine insusi, cel de la 23 de ani. Prima intilnire cu Romania, dupa 50 de ani, trebuie sa fie o partitura perfecta.
Acasa, la ICR Paris. Decupaj subiectiv
La 70 de ani, Vladimir Cosma e in stare sa-si povesteasca viata doua ore in sir, ca pe o compozitie bine articulata. Si totusi, la inceputul spectacolului-confesiune organizat de Institutul Cultural Roman din capitala Frantei pe 14 decembrie, maestrul respira sincopat intre marturisiri, vocea se voaleaza. Dupa aproape 50 de ani de cariera uluitoare in Franta, este pentru prima data de la plecarea din tara cind compozitorul paseste iar pe teritoriul Romaniei, respectiv sala bizantina a Ambasadei romane. Cu jurnalistul Vincent Perrot alaturi, autor, in 2009, al cartii Vladimir Cosma comme au cinema, maestrul se livreaza in anecdote, intilniri esentiale, refrene, ritmuri, artisti, secvente din filme care curg pe scena Palatului Behague din Paris dupa un desfasurator exact. Vocea se asaza, dirijorul e, din nou, stapinul reprezentatiei…
…Micul Mozart de 8 ani care era apostrofat, la primele concerte ca violonist, in Romania, fiindca inchidea ochii pe scena… Jubilatia in fata primelor acorduri de jazz, descoperind un disc cu Miles Davis… In armata, un spectacol compus in intregime, cu un inimaginabil “dans al mastilor de gaz”… Franta competitiei si a oportunitatilor, la doar douazeci si ceva de ani. Prima muzica de film, a doua, a treia,… sute si sute. Naiul lui Gheorghe Zamfir pe care casa de productie franceza nu-l voia fiindca venea din Romania. Pierre Richard coborind scarile rulante in Marele blond pe tema… naiului lui Zamfir. In competitie cu Enyo Moricone pentru un film, o alta partitura scrisa pe patul de spital. Si inca una in vacanta, dupa un telefon implorator. Rezultatul va fi un slow invaluitor si etern: Richard Sanderson urca pe scena Palatului de Behague in carne si oase si interpreteaza celebrul Reality (“Dreams are my reality…”). Louis de Funes dansind in Aventurile rabinului Jacob pe ecran si melodia in versiune jazzy, interpretata live pe scena de muzicieni invitati anume, cu un Vladimir Cosma care ingina si bate ritmul. Parisul care nu mai e Paris fara acordurile din Promenade sentimentale. Ovatii intense cind maestrul il invita sa urce pe scena, pe… pianistul Teodor Cosma, tatal sau care a implinit, in 2010, o suta de ani. “Imi spune ca e obosit si a uitat ce trebuie sa cinte.” Dupa care pianul se trezeste si compozitiile fiului rasuna sub degetele tatalui…
Zaresc un tablou fascinant in salonul dvs., e un Turn Babel… Cite limbi vorbiti?
Nu vorbesc prea multe: romaneste, bineinteles; frantuzeste, englezeste si putin ruseste, pentru ca am invatat la scoala in Romania. Era o obligatie, rusa. Romana am pastrat-o, dar nu prea am cu cine vorbi aici: sint insurat cu o frantuzoaica, inainte am fost casatorit cu o englezoaica si nu prea am cu cine vorbi romaneste. Doar cu tata, dar si cu el vorbesc pe jumatate in franceza si pe jumatate in romaneste.
A nins la Paris zilele acestea. Ce va inspira peisajul inzapezit? Oarecum neobisnuit pentru un parizian, si sinteti parizian de vreo 50 de ani…
Locuiam in Bucuresti pe strada Spatarului, nu mai stiu numarul, era o casa, la ultimul etaj. Era o iarna cu zapada pina la etajul trei. Eu saream pe fereastra pe muntele asta de zapada. La Paris e ceva exceptional. Imi lipsesc zapezile din Romania si climatul. Aici e un climat temperat, niciodata nu m-am simtit bine. Vara ori e prea cald, ori prea frig. Iarna era seaca in Romania. La Paris e un timp gri care nu s-a schimbat cu nimic, am aceeasi amintire cenusie de 50 de ani. Acum citiva ani am avut doua concerte mai aproape de acasa. La Varsovia si la Budapesta. Mai ales la Budapesta, cind am ajuns acolo, pentru prima data am dormit bine si am regasit un fel de climat ca acasa, ca in tinerete. Poate e ceva psihologic, imaginar sau intimplator, dar e un fapt.
Cu toate acestea nu v-ati intors inca la Bucuresti…
Nu. Am fost chemat la Budapesta, la Varsovia…
N-ati fost chemat la Bucuresti?
Niciodata de o maniera concreta, efectiva si serioasa. Tot timpul mi se fac propuneri, dar cu toate acestea cind se ajunge la problemele financiare sau legate de solisti, de organizare, lucrurile se dilueaza si dispar incet. Si acum am un proiect cu Filarmonica de la Bucuresti pentru un concert la inceputul lui iulie 2011 la Ateneu. Directia m-a contactat si astept sa se concretizeze. Dar prima concretizare in legatura cu Romania este acest spectacol la Institutul Cultural Roman de la Paris care pentru mine este intr-o oarecare masura prima mea intoarcere in Romania.
E o emotie aceasta revenire simbolica?
Emotia o am tot timpul. N-am avut niciodata o inregistrare, nu mai vorbesc de concert, ci chiar de o inregistrare, fara o anumita teama, o greutate in asteptare fiindca intregul depinde de o multime de detalii. De cum am dormit noaptea precedenta, de exemplu. Se spune ca o capodopera este suma unor detalii reusite. Un pian care e dezacordat, un solist bolnav, lumini care merg sau nu merg, toate acestea fac ca o serata sa fie exceptionala sau mediocra.
De fapt sinteti un perfectionist…
Sint obligat. Cind cauti perfectiunea iti creezi de fapt o marja de siguranta. Ai prevazut totul si daca 20 la suta din lucruri nu merg, ele se inscriu in marja de siguranta. Dar daca nu ai pregatit perfect, cu toate pirderile inerente, nu mai ramine nimic.
V-ati nascut intr-o familie de muzicieni si la inceput a fost vioara…
La sase ani. La opt ani dadeam mici concerte. Imi aduc aminte ca am dat un concert la Conservator, unde, acompaniat de tata la pian, interpretam Concertul in la minor de Bach. In sala venise sa ma asculte domnisoara Nitulescu Lupu. Ea era profesorul cel mai important de vioara, foarte venerata si severa, venise expres ca sa ma asculte. Dupa concert vine in culise si-mi spune: “Jeune homme, e destul de bine. Dar de ce in partea a doua a concertului ai inchis ochii?”. “Stiti, eram emotionat, Bach e sublim, eram transportat.” “Erai transportat, dar nu te mai uitai la mina dreapta, care nu mai era perpendiculara pe corzi. Nu te uitai la arcus, vibrato nu mai era asa… Nu dumneata trebuie sa fii emotionat cind cinti, ci publicul. Vei avea de dat concerte in fiecare seara. Sa nu-ti inchipui ca vei cadea in transa de fiecare data. Dar publicul, el, trebuie sa vibreze, si dumneata trebuie sa stapinesti tehnica.” Aceasta intilnire de la 8 ani m-a facut sa-mi dau seama ca nu fac muzica pentru mine, ci pentru cei din fata mea. Aceasta lectie mi-a ramas intotdeauna chiar si in compozitia muzicala. Vin tineri si-mi arata ce fac, patrunsi de ceea ce fac. Le spun ca problema nu e sa le placa lor…
N-ati mai inchis ochii pe scena de atunci niciodata?
Dar cind dirijezi nici nu e bine sa inchizi ochii, muzicienii trebuie sa te vada si sa vada ca ii vezi. Dar e o regula generala, si nu particulara. Karajan dirija numai cu ochii inchisi, era dans son monde.
Ati plecat de la Bucuresti la Paris la 22 de ani. Cu inima usoara?
Cu inima grea. Eram indragostit de cineva…
O… muziciana?
Nu. Era si maritata… Am plecat cu inima grea. Terminasem Conservatorul unde avusesem anumite probleme cind am fost student. La un moment dat am fost judecat intr-o sedinta, de domnul Danalache si de doamna Constanta Craciun.
De ce?
Muzica decadenta. A fost o sedinta importanta in care se reunisera toti studentii la teatru, la pictura, la Conservator. Unii au fost criticati. Eu am fost criticat pentru muzica mea cu influente decadente. A urmat o perioada destul de penibila pentru mine, am fost exmatriculat din Conservator timp de un an, apoi am fost reintegrat si am terminat Conservatorul cu premiile respective. Plecarea la Paris a venit cind practic totul se aranjase, aveam o oarecare cariera in fata mea, muzicile mele erau cintate la radio. Eram tinar si aveam proiecte…
Si totusi ati plecat…
Plecarea a fost organizata de tatal meu in secret, mie nu-mi spunea nimic. Ii era frica de mine. Eu eram mai curind pro-comunist decit altceva. Fusesem educat in perioada influentelor rusesti, fascinat de artisti extraordinari precum Richter, Oistrakh, Prokofiev, Sostakovici, erau genii rusesti produse ale regimului stalinist si comunist. In Romania nu eram la curent cu ce se petrecea in Rusia. Despre Gulag am aflat mult mai tirziu, la Paris. Dar nu acolo, in Romania, unde critica ce mi se facuse privea stilul meu muzical, forma, si nu tinea de ideologie. Muzica era ajutata si pusa in valoare de regimul comunist.
Azi ginditi la fel?
Oarecum. Dupa caderea comunismului in Rusia sau in Romania din punct de vedere muzical, lucrurile sint mult mai dezorganizate si haotice, nu s-au mai format creatori de talia lui Sostakovici sau Prokofiev. Anumiti corespondenti din Romania imi spun ca muzica romaneasca nu mai este sustinuta, e abandonata cu totul, e doar un spirit comercial. Pentru cultura si pentru meseria noastra e catastrofal.
Credeti sincer ca un regim antidemocratic ajuta creatia?
Eu cred ca un regim “dur” ajuta, fiindca daca te uiti in istoria omenirii, sa nu vorbim de comunism… De exemplu, ridicarea catedralelor sau a oricarei alte constructii marete care astazi ne taie rasuflarea s-a facut pe baza exploatarii unor oameni, nu pe baza unei decizii democratice… Exista, bineinteles, un pret de platit. Dar nu vreau sa ma lansez in discutii filosofice sau politice, eu nu sint un revolutionar activ si nu cred ca se pot schimba lucrurile printr-o vointa individuala personala. Cred ca lucrurile depind mai ales de forta anumitor tari. Cind ai o anumita forta politica si economica importanta, tot ce este artistic este tras de aceasta forta. In Renastere, Italia sau Olanda, care au dat capodopere picturale, Franta sau Anglia erau tari cu o forta deosebita, iar cultura exploda si ea. Popoarele care n-au aceasta forta politica si economica, pentru ele cultura zace, ramine la stadiul de muzica populara, etnologica. Dar nu se ridica la o creatie de anvergura. Statul insa sau regele – pentru ca nu vorbesc aici de regimuri politice – aveau un rol foarte important in creatia de anvergura.
Ce ati simtit in 1989 cind si in Romania a cazut comunismul totalitar?
Eram oarecum detasat. Vorbiti de Ceausescu? Eu plecasem inainte, pe vremea lui Gheorghiu-Dej. Nu am nici o impresie despre Ceausescu, stiam putine, doar propaganda din Occident. Mi se parea un personaj de opereta. Dar n-am avut nici o experienta nici prin familie, nici altfel. Preocuparea mea n-a fost decit muzicala si artistica. Tata m-a pus in fata faptului implinit. Cu toata familia am plecat in mod oficial, dupa un aranjament financiar, cel mai probabil.
Ce fel de Paris ati gasit?
M-a deceptionat. O perioada n-am cunoscut Parisul decit din metrou, ploua tot timpul si eu alergam tot timpul. Lucrurile de baza, locuinta, transport, erau ceva obisnuit si normal la Bucuresti, nu si in Parisul anilor ‘60, unde am descoperit ca pot fi niste probleme ingrozitoare. Locuiam intr-un mic hotel la Levalois, intr-o camera cu mama si tata, gasita prin intermediul unei asociatii care ajuta refugiatii. Mama tipa intruna ca vrea sa se intoarca la Bucuresti, tatal meu avea sa faca un infarct, iar eu trebuia sa intretin toata familia. Au fost ani duri, dar si foarte interesanti intr-un anume sens, pentru ca, gratie viorii, am calatorit enorm. In fiecare vara, timp de trei luni, dadeam concerte in Universitatile americane, Costa Rica, America de Sud, Insulele Virgine…
O experienta efervescenta totusi cu lumea larga in virful unui arcus…
Din punctul de vedere al caracterului meu, timid si introvertit, eu nu voiam decit sa scriu si sa compun muzica. Aveam tot timpul trac, am fost obligat sa o fac. Toata viata mi-a fost frica sa iau avionul, dar a trebuit sa o fac.
Privind astazi inapoi, succesul pare sa fi venit repede, prin muzica de film.
Atunci mi se parea foarte incet. Noi am ajuns in 1962 si prima muzica de film pe care am facut-o a fost in 1969, pentru filmul Alexandre, le Bienheureux de Yves Robert, cu Philippe Noiret si Marlene Jobert. Dar asta a venit dupa 6-7 ani de munca dura.
Mai tirziu, in anii ‘80, melodia Reality din La Boum, filmul de debut al actritei Sophie Marceau, s-a vindut in lumea intreaga in 27 de milioane de exemplare, fiind pe buzele tuturor si pe primul loc in topuri. Succesul acestui slow interpretat de Richard Sanderson nu v-a destabilizat?
Din contra, mi-a dat curaj si m-a salvat de socul Parisului anilor ‘60. Daca e ceva normal pentru un artist este sa aiba succes. Esecul e anormal. Noi nu sintem facuti ca sa cream lucruri care sa nu placa, sa nu incinte, sa nu corespunda publicului. Reality a fost un succes fenomenal, 27 de milioane de discuri vindute! Dar eu port in inima fiecare piesa. Chiar opera pe care am compus-o, Marius et Fanny, cu Angela Gheorghiu si Roberto Alagna in premiera mondiala la Marsilia, in 2007, care inseamna alt demers, alta respiratie, si mi-a luat trei ani si jumatate de creatie. Nu pot sa spun ca tin mai mult la ea decit la muzica din La Boum sau din Marele Blond.
Ati compus muzica din mai bine de 300 de filme. Nu v-ati simtit inchis intr-un anumit gen? Muzica de film presupune anumite constringeri…
Constringerile pot fi transformate in ceva pozitiv. Muzica de film inseamna o anume durata etc. Ce este extraordinar este sansa pe care o ai de a primi comanda sa compui o muzica si mai ales faptul ca ea va fi imediat interpretata, si va ajunge in contact cu publicul. O compui, o finisezi in ajun, a doua zi o inregistrezi si in doua luni, odata cu filmul, muzica va fi auzita de mii si milioane de spectatori, si asta imediat. O sansa extraordinara, cind te gindesti ca in trecut, mari compozitori nu-si vedeau niciodata interpretata muzica pentru public, ea raminea postuma. Si azi se intimpla… Pe cind muzica de film iti aduce certitudinea ca va ajunge imediat la public. E un cadou pentru un compozitor.
Va mai puteti uita la un film fara sa ascultati in primul rind muzica?
De obicei ma duc sa vad filme ca sa ascult muzica. Ma intereseaza mai mult decit filmul, e o deformatie profesionala.
Exista un film caruia ati fi vrut sa ii scrieti muzica?
Nu. E ca intr-o relatie reciproca. Ca intre un barbat si o femeie. N-am dorit niciodata o femeie care nu ma dorea pe mine. Mi se pare imposibil. E nevoie de o atractie naturala si reciproca. Ca sa compun muzica unui film trebuie ca autorul filmului sa ma doreasca si atunci se instaleaza o reciprocitate.
Ati spus odata ca muzicienii sint traversati toata viata de o idee muzicala. O constientizati in felul in care compuneti, o simtiti?
Da. Ideea muzicala e acelasi lucru pentru mine ca subiectul pentru un roman. Asta e melodia. Muzica inseamna patru componente, in ordine: melodie, ritm, armonie, si contrapunct. Intre ele, melodia este precum subiectul pentru o opera literara. Sint si compozitori care ignora totusi melodia. Ca si cum ai face texte fara subiect, exista de altfel curente literare, precum letrismul, in care se spun cuvinte doar pentru rezonanta, dar mi se pare minor.
Exista o idee muzicala constanta, sa-i spun un filon primitiv, care va insoteste creatia de atitia ani?
Asta nu este ideea, este sentimentul. Mergem dincolo de subiect. Orice autor muzical exprima prin muzica propria lui personalitate. Cind asculti Beethoven, il vezi pe Beethoven cu personalitatea lui, cind asculti Chopin e cu totul alt caracter. Dar nu are a face cu melodia sau cu ideea, e fundamentul ideii. Stiti, sint multi oameni care dupa concerte vin si imi spun: “Cind auzim o muzica de-a dvs. o recunoastem imediat”. Si intreb: cum se poate sa o recunoasteti, care e legatura dintre Rabi Jacob si La Boum, Le Grand Blond, Diva? Sint foarte diferite. Toata viata am cautat sa compun muzici de o culoare diferita. Si mi se spune:”Totusi, va recunoastem imediat”. Atunci imi spun ca trebuie sa fie vorba de sufletul muzicii, de o anume sensibilitate, poate de un fel de tandrete, de regasit chiar in muzica pe care am compus-o pentru comedii.
O anume melancolie…
Cu siguranta.
De unde vine aceasta melancolie?
Din suferinta. Am un suflet n-as zice slav, dar totusi un pic. Se spune ca sensibilitatea sufletului slav e melancolica…
De ce n-ar fi romanesc?…
Da, romanesc. Care nu e slav. Cu acel “dor” intraductibil, de regasit doar in “saudades” brazilian si portughez. E poate fundamentul muzicii mele.
Am vazut ca aveti destule discuri romanesti.
Multe le primesc cadou. Dar eu am deja o cultura a muzicii romanesti populare prin nastere. Toata tineretea am trait in ambianta muzicii populare romanesti. In perioada comunista era foarte bine pusa in valoare, la radio ascultam sau folclor, sau muzica sovietica. Folclorul romanesc m-a hranit in profunzime. Si cum el nu evolueaza, il am deja cu mine. Citeodata ascult muzicieni noi. Eu l-am adus in Franta prima oara pe Gheorghe Zamfir, pentru filmul Le Grand Blond.
Ati introdus naiul si tambalul in muzica de film. Ati ramas in contact cu Gheorghe Zamfir?
Da. Dar ani buni am lucrat cu marele naist Simion Stanciu Syrinx. El traia la Geneva si, din pacate, a murit la o luna dupa spectacolul retrospectiv pus in scena la Paris, la Theatre du Chatelet, in martie 2010.
Dar muzica tiganeasca? Virtuozitatea lor va uimeste?
Ei sint foarte dotati ca interpreti. Nu sint niste creatori, dar interpreti nemaipomeniti. Oameni de muzica. Negrii sint mai creativi, in Africa ei au inventat cu adevarat ritmuri. Tiganii inventeaza o maniera de a interpreta.
V-a atins polemica din aceasta vara din Franta cu expulzarile tiganilor romani?
Mi s-a parut foarte penibil. Rusinos. Maniera in care s-a facut. Oameni care nu locuiesc unde trebuie, foarte bine, putem sa-i luam de acolo, dar sa fie expulzati in masa si mai ales pentru ca sint ceea ce sint, tigani… E adevarat, exista legi ale tarii care trebuie respectate, dar de aici pina la a face o problema rasiala… Lamentabil. Daca cineva fura, nu e necesar sa spunem ca e tigan sau roman…
Si daca e adevarat?
Pai atunci sa spunem la fel, daca e un arab care fura, sa-l numim arab. Dar in Franta arabii sint protejati. La fel, n-avem voie sa spunem ca un “negru” fura. Atunci de ce e voie sa spunem “tiganii fura”? Daca vrem sa facem statistici, sa o facem in mod stiintific si echilibrat, deschis catre adevar. Si in plus, ii numim “romani”, fiindca n-avem voie sa-i numim tigani… A fost o manevra politica, pentru a cuceri un anumit electorat de dreapta.
Va intereseaza politica?
Ma amuza. Politicienii i-au inlocuit astazi pe artisti, la televizor. Nu mai sint concerte sau spectacole muzicale, nu sint decit dezbateri sau istorii politice care amuza oamenii. De un nivel intelectual foarte scazut, nu stiu cum e in alte tari, dar in Franta asa este. Printre politicieni nu gasesti savanti sau filosofi, sint persoane care se pregatesc pentru meseria de politician, vinzatori de politica, in loc sa vinda covoare sau mai stiu eu ce, ei vind politica.
Ce nu stie lumea despre Vladimir Cosma si ati vrea sa stie?
Stie prea mult. Orice faci, a doua zi se vede pe Youtube. Am avut o perioada in care voiam sa fiu cunoscut, apoi am fost invadat de a fi prea cunoscut. Primesc scrisori din Finlanda care analizeaza tot si spun: muzica aceea din film s-a mai facut… Poate faptul ca, daca va fi sa fie, revin ca om, cetatean in Romania, nu numai ca muzician…
Mai aveti prieteni in Romania?
Prietenii adevarati sint cei din scoala, cei pe care atunci cind ii vezi e ca si cum nu i-ai vazut de ieri. Fara sa ai impresia ca tu ai devenit cineva, ei altceva. Mai am citiva prieteni cu care ma jucam, de exemplu Alexandra Lupescu, din marea burghezie. Aveau o casa enorma, erau foarte bogati. Sint singurii prin care mi-am dat seama de ce era in stare comunismul sa faca. Tatal ei a disparut. Aveau un hotel particulier cum se spune in Franta, si ne jucam in gradina lor tot cartierul. Acum 8 ani ne-am reintilnit la Paris. Mai era fiul unui cizmar, Dan Ciomirdan. Copii fiind, ne uitam fascinati cum repara papucii. Linga atelierul lui era un gutui din care mincam niste gutui minunate. Mai exista gutui in Romania? Aici in Franta sint foarte acre. Bunicii mei dinspre tata aveau o casa foarte mare, erau bogati. Bunicul avea fabrici de caramida, a dat faliment si totul a fost sechestrat. Eu m-am nascut la Bucuresti intr-o camera de bona. In acea epoca, doar ce se vede in cele patru fotografii a mai fost salvat. Priviti, in salonul bunicii mele existau doua piane cu coada si o orga. Acum 15 ani, printr-o relatie, am regasit intr-un depozit, la o vama din Romania, tabloul bunicii Clemence, pictat de un pictor austriac, Alexander Pavlovici, o masuta, cea de acolo, cu incrustatii, si patru fotografii din salonul bunicii. E tot ce am cu mine aici, din Romania. Si vioara.
Galerie foto
