Pentru fiecare stire despre sinuciderea cuiva, eu tac cinci sute de semne. Pentru fiecare rind scris despre un posibil motiv, eu tac un motiv, pentru fiecare vorba care scotoceste, dezveleste, arata slabiciunea, eu tac si invelesc, acopar, ascund, string in brate invingatorul. Si sper, stupid, sa se auda.
Cind am miscat perdeaua, cind au zburat pasarile?
In Serbia s-a interzis fumatul in locurile publice. In iunie, o sa ma asez la granita si-o sa suflu tot fumul spre casa. Planuri, planuri, dar asa as pune capul pe-o perna, asa m-as odihni, asa as pleca.
Citesc O lume disparuta. Placerea e prea intensa pentru ca placere sa fie cuvintul potrivit. N-am zis-o eu.
Emil Brumaru: Tu citesti O lume disparuta, eu tocmai am terminat, naucit, Cevengur si rasfoiesc o postfata la Fara speranta, prima carte de memorii a Nadejdei Maldenstam. Si nu cred ca voi putea vreodata scrie proza ca lumea, desi as avea multe de zis, de imaginat, pentru perioada ‘55-’65, pentru cea ceausista, pentru cea de dupa ‘89…
V.D.N.: Va rasfatati, ati sarit la postfata! Eu o sa sar la ale mele, cu pofta egoista. E atit de buna cartea asta, atit de bine scrisa, atit de densa, de savuroasa in detalii, chiui, rid si oftez tot citind, amintind, recunoscind, contrazicind, fiind de acord…
Citisem primele doua parti, ale lui Paul Cernat si Ion Manolescu, apoi facusem o pauza cu un roman, o rasuflare lunga, ieri m-am intors in lumea disparuta si il citesc pe Angelo Mitchievici. “As vrea sa scriu despre lucrurile care m-au emotionat si nu stiu sa fac corect taietura intre bine si rau”, zice Angelo, si intocmai asa citesc si eu, tot ca si cum as stringe in palma o lama de ras veche, ca si el; asa am si inceput sa citesc, cautind lumea mea disparuta si intrebindu-ma cum de-am inceput deodata sa scriu despre ea si de ce, si cum sa continui. Caut cioburi, ma tai in ele, fericirea se transforma in negura, apoi ma intorc la cartea asta,
uite-l pe Angelo copil, ascultind fermecat un vecin cintind la chitara. Si aud si eu deodata muzica vecinei, nu, mai bine sa nu zic ce asculta, mai bine sa nici nu aud. Deodata am alti vecini, alti prieteni, doar ca sintem departe unii de altii, ceea ce ne leaga e chiar lumea disparuta.
E.B.: Intrebarea pe care o punea Osip Mandelstam sotiei sale, Nadejda, era: “De ce crezi tu ca trebuie sa fii fericita?”.
V.D.N.: Da, chiar asa. La Radu Vancu am auzit-o prima data. Merge cititul? Ca lumea mea disparuta s-a terminat, cu partea lui Ioan Stanomir si dialogul, s-a terminat oricit am tras de ea pe parcurs…
E.B.: In noiembrie 1933, Mandelstam scrie o poezie despre (si impotriva lui!) Stalin pe care o recita apropiatilor. Ea va ajunge la destinatar. In mai 1934, este arestat si apoi exilat la Voronej. Asta pentru ca a intervenit la Stalin insusi Buharin care spune intr-un post scriptum ca si Pasternak este nelinistit de arestarea lui Mandelstam. Pasternak primeste celebrul telefon de la Stalin ca totul va fi bine. Dar in 1938 Mandelstam e arestat din nou cu indicatia de a fi dus la Kolima. Moare intr-un lagar de tranzit si e aruncat la groapa comuna. Mandelstam i-ar fi zis sotiei sale: “De ce te plingi, poezia este apreciata doar aici, la noi, doar aici esti ucis pentru ea. Nicaieri nu a mai fost ucis cineva din cauza poeziei”.
V.D.N.: Iarasi un citat celebru. Am primit si eu Cevengur si sint cu urechile ciulite, asteptind alte carti. Pe una, venita din Franta, comandata cu greutate, am gasit-o sub presul de la intrare, bine ca nu mi-a dibuit-o careva! Postasul suna intotdeauna de doua ori, dar daca nu esti acasa tot degeaba…