De pe urma celebrarilor muzicale din Franta ramine, la inchiderea, miine, a expozitiei “Lenin, Stalin si Muzica”, prezentata timp de trei luni la Muzeul Muzicii, la Paris, un volum de studii, extreme de interesant, cu titlu omonim, publicat de Editura Fayard si Cite de la Musique.*
Putine epoci si evolutii muzicale se bucura, in ansamblu, de un asemenea interes istoric, cum se intimpla cu aceea parcursa de muzica rusa din perioada delimitata de revolutia din 1917 si de disparitia lui Stalin, in 1953. La prima vedere, dar numai la prima, muzica pare sa fi fost, de bunavoie sau fortata, tovarasa de drum a instaurarii si consolidarii regimului comunist sovietic, cu toate sperantele si dezastrele umane ce l-au insotit. La o privire mai atenta, firesc, lucrurile apar mult mai nuantate, adesea cu evolutii contractorii, cum o demonstreaza Levon Hakobian, unul din specialistii autori ai volumului sub redactia lui Pascal Huynh, cel care a fost si comisar al expozitiei.
In linii mari, atit expozitia, cit si cele 17 studii incluse in volum impart epoca in doua mari diviziuni temporale si de idei, una a “Utopiilor” (1917-1930), cea de-a doua a “Realismului socialist”. Cea dintii ar coincide, afirma cercetatoarea Amy Nelson, cu politica muzicala, avind ca lozinca “arta pentru popor”, sub supervizarea lui Anatoli Luneacearski, un ministru… cult al culturii. Descriindu-se el insusi drept un “poet al revolutiei”, aparator al culturii clasice ruse, critic literar si muzicolog, cu scrieri competente despre importanta culturala a lui Chopin si Berlioz sau despre posteritatea lui Scriabin si Musorgski, dar si despre… acordeon, ca instrument simbolic al noii ordini socialiste, Lunacearski a mentinut un relativ echilibru intre diversele factiuni ce isi disputau autoritatea si influenta, adesea manipulate politic.
“Asociatia pentru muzica contemporana”, atasata celei internationale, ii avea intre membri atit pe muzicieni ai vechii generatii, ca Nicolai Miaskovski, Anatoli Roslavetz sau Samuil Feinberg, cit si pe compozitori tineri, formati sub regimul sovietic, ca Alexandr Mosolov, Visarion Sebalin, Kabalevski, Sostakovici. La polul opus, “Asociatia rusa – curind sovietica – a muzicienilor proletari”, avea sa predice traditionalismul si reducerea muzicii la formele cele mai simple, ale cintecelor accesibile corurilor de amatori, pe texte politice de actualitate. Si, desigur, sa condamne creatiile “burgheze” ale modernistilor si sa cenzureze clasicii muzicii, acceptabili, “progresisti” fiind considerati Beethoven in perioada sa mediana, Musorsgski, partial Schubert; compozitori opusi unui Ceaikovski, Bach, Beethoven din perioada finala sau “lachei lor imperialismului international” cum erau tratati un Stravinski sau Prokofiev.
Recunoasterea Uniunii Sovietice, relatiile diplomatice stabilite cu vestul, au coincis in deceniul al treilea cu o emulatie remarcabila a vietii muzicale, cu editarea compozitiilor lui Miaskovski, Feinberg, Mosolov de catre Editura Universal din Viena, cu executia la Berlin, in 1927, a primei simfonii a lui Sostakovici sub bagheta lui Bruno Walter, cu vizite succesive ale compozitorilor modernisti (Schreker, Milhaud, Hindemith, Honneger, Alban Berg, Bela Bartok etc.) la Moscova, cu aparitii acolo ale marilor dirijori si interpreti occidentali (despre care povesteste Hermann Scherchen in corespondenta si memoriile sale).
Cerul se innoura cu adevarat abia spre 1930, cu debutul dictaturii lui Stalin, iesirea din scena a lui Lunacearski (in septembrie 1929), predominanta crescinda a dogmaticei “Asociatii a muzicienilor proletari”. Timp de doi ani adeptii curentelor muzicale occidentale au fost pusi sub o presiune crescinda, o parte a compozitorilor constrinsi sa se exileze in republicile periferice, pina la radicalul decret stalinist de restructurare a vietii culturale din 23 aprilie 1932 si constituirea Uniunilor de creatie, intre care cea a Muzicienilor. “Realismul socialist”, promovat sub indrumarea lui Jdanov era impus ulterior si in muzica, suprapunindu-se tensiunii si presiunilor crescinde determinate de epurarile violente staliniste.
Din pacate, nici expozitia de la Paris, nici studiile volumului pe care vi-l semnalez nu insista pe acest aspect, rezumindu-se sa ilustreze sau sa reia doar istoria cunoscuta a persecutiilor suferite de un Sostakovici sau Prokofiev, acuzatii in mod repetat de “formalism”, cu implicatiile de rigoare.
Chiar si asa ramine notabil studiul lui Levon Hakobian care pune in evidenta citeva din aspectele mai putin cunoscute ale “meandrelor” istoriei epocii, cum sint reabilitarea in anii ‘30 a muzicii lui Ceaikovski, Chopin, Schubert, Bach, condamnarea primei simfonii, mahleriene, a lui Gavril Popov, sau acreditarea muzicii usoare, avind ca vehicul comediile cinematografice, tip Volga, Volga, concurenta a celor americane.
Intre meandrele istoriei ar mai fi de notat evenimentele scurtului moment de intelegere nazisto-sovietica, intre care premiera la Bolsoi, in noiembrie 1940, a Walkyriei wagneriene, pusa in scena de Serghei Eisenstein sau soarta ingrata a operei lui Prokofiev, Semion Kotko, avind ca subiect lupta partizanilor ucrainieni impotriva militarilor germani in 1918, scoasa, fireste, rapid din scena, dupa premiera, tot in 1940, la care trupele germane au fost inlocuite peste noapte cu garzile albe…
Hakobian adauga acestor “curiozitati”, la fel de scurtul moment din decembrie 1939 cind, pentru o clipa, considerentele ideologice par sa fi fost uitate, la acordarea primelor premii Stalin, decernate lui Miaskovski pentru cea de-a 21-a simfonie, lui Haciaturian, pentru Concertul pentru vioara si orchestra si lui Sostakovici pentru Cvintetul sau cu pian. Si mai sint si altele, ce duc cu gindul la meandrele istoriei postbelice si instilarea dogmelor staliniste in tari ca Romania.
Inutil sa adaug ca volumul se bucura de o iconografie pasionanta, careia ii sint alaturate o utila cronologie muzicala, o ampla bibliografie si o lista a lucrarilor expuse la Paris.
* Lenine, Staline et la musique. Musee de la musique
12 octobre 2010 – 16 janvier 2011
[sous la direction de Pascal Huynh],
Paris: Fayard/Cite de la Musique, 2010, 256 p.