Am insa repere, daca nu s-or numi fixuri, apropo de-o anumita muzica intr-un moment precis. Unul este legat de prima zapada consistenta asternuta in fiecare iarna. Cum se pune pe ninsoare si ma vad obligat sa stau in casa, la caldura caloriferului (soba nu mai am demult), ascult Mozart. Nu conteaza ce anume, vreun concert saltaret de vioara, de pian ori cvartetele Haydn. Luna trecuta m-am bucurat de Cosi Fan Tutte, intr-o montare lejera, contemporana. Eram gata ca-n articolul de fata sa disec partitura si jocul, dar am avut parte de ceva caruia nu-i pot spune altfel decit soc. A parvenit din zona numita High Definition. Exista o firma in Norvegia, 2L, specializata in, si promotoare de inregistrari audio la inalta rezolutie destinate audiofililor. Generozitatea (sau strategia de marketing a) companiei a pus la dispozitia curiosilor, gratuit, citeva fragmente accesibile prin internet. Le-am adus pe desktopul meu. Mai bine n-o faceam!
Este greu, de-acum incolo, sa cred ca pot “auzi” cu adevarat muzica in alt format decit cel dezvoltat de norvegieni. Nu detin echipamente certificate HD, nici discuri n-am gasit mereu prin magazinele (u)bucurestene. O spun lipsit de jena ca voi fi taxat drept agent de (facut) reclama: pe suport digital, muzica trebuie impachetata la cea mai buna rezolutie: 24 bits/48 kHz, 24 bits/96 kHz sau 24 bits/192 kHz. (Cei de la 2L fac inregistrari profesionale DXD 24/352,8 kHz.) Chiar daca sistemul audio nu este capabil sa reproduca fidel rezolutiile mentionate, “are de unde” citi. Urechea umana e limitata pe la 17-20.000 Hz. Nu aude mai nimic peste. Surplusul acela inaudibil e prezent in spatiul sonor, iar senzatia de plinatate capatata la audierea unui asemenea material nu poate fi descrisa. Indraznesc sa ma fac de ris, totusi, cu nadejdea ca voi ajuta pe calea audiofiliei macar un amator. Nu de alta, dar in contextul actual, cind omniprezeta MP3 da crampe bancare cas(t)elor traditionale ce jumulesc muzicienii, formatul de inalta definitie poate sa oblojeasca pe cei care trateaza sunetul ca arta.
Stiu Sonata pentru pian nr 32, Opus 111, a lui Beethoven de foarte multa vreme. Am clipe cind reproduc pasaje intregi prin scat vocal, mimica, mormaieli si onomatopee de instrument(ist) nebun. De cite ori am ascultat-o? Ei bine, niciodata pina la versiunea 5.1 oferita gratuit de 2L, in interpretarea lui Tor Espen Aspaas (foto)! Cum au facut norvegienii inregistrarea surround, nu m-am documentat. Mi s-a parut ca pianul este de jur-imprejur, ca nervii mei sint corzile pe care bat ciocanelele, ca muzica iese din mine sau intra pe canale nestiute direct in strafundul fiintei, acolo unde functioneaza mecanismul de perceput sunetele. Carnea mi-a fost tocata marunt, oasele vibrau, aerul din plamini avea consistenta mierii, singele se transformase intr-o substanta subtila prin intermediul careia sufletul mi se evapora, contopindu-se cu Universul. Pur si simplu, in cele 9 minute si 56 de secunde ale partii intii, nu am existat! Si asta la fiecare ascultare.
Rockul, alintat chiar “by myself”, e departe…