Betia celor ce iubesc bluesul tine de la primele piese pe care au invatat sa le fredoneze solitari, pe malul santului sau pe scara blocului, exilati din raiul copilariei in purgatoriul adolescentei, din paradisul tineretii in iadul maturitatii cea plina de responsabilitati. Batrinetea pentru astfel de oameni poate insemna reintoarcerea (rondelul trecutului!) la inocenta primilor ani de viata? Inocenta sigur nu, ca-n sufletul fiecaruia s-a adunat macar o lingurita plina cu acele secrete ce fac din om fiinta sortita pocaintei, cum proclama unele precepte religioase. Pacatul fiind notiunea in jurul careia se construiesc diferite scenarii salvatoare, omenirea e predestinata suferintei…
Ce ramine de facut? Intrebarea nu tinteste vreo filosofie pre(ten)tioasa, nici adevarul din inima religiei. Ci, mai simplu, optiunea fiecarui individ ajuns la virsta cind, orice-ar face, nu poate micsora, nici ingheta distanta temporala dintre acum si niciodata. Altfel spus, problema inevitabilului acord final, “tragic ca de tambal”, vorba lui Nenea, plecat antart sa (ma) astepte dincolo. Intrebare am, raspuns nu. Am un prieten bun care traieste la propriu viata cu sentimente bluesmenauce, fie golind sticla dupa sticla (fara sa uite ca-l cheama Petrica!), fie cintind la chitara si muzicuta mai bine decit unii platiti pentru asa ceva (se intimpla prin diferite cluburi, pe unde il apuca dimineata). E alegerea lui o solutie? Poate. Multe cazuri de “prostire la batrinete” fac antologia unei stari nu tocmai lesne de acceptat, insa comod condamnabila. Ca sa te pastrezi tinar pina la moarte, macar in spirit, tine de tainele constiintei. Se pare ca e datul artistilor, si nu-i un fleac.
Buddy Guy a reintinerit in 1991, cu albumul Damn Right, I’ve Got the Blues. Si el, ca mai toti chitaristii nascuti, nu facuti bluesmani, traversase o perioada secetoasa. In ultima parte a anilor ‘70, si tot deceniul urmator, viata muzicianului ce vrea sa traiasca din arta sa, nu din expediente, fusese… viata de bluesman. Pare gratuit ce spun? Pai, pentru cine nu stie, bluesul se adapa din traiul pe sponci, pe margine, chiar extramuros, cum suna titlul unei nuvele extrem de… punk a lui Mihail Gramescu. Renasterea interesului major pentru gen se datoreaza lui Gary Moore, obstinat sa editeze Still Got the Blues. Dar, ca si cum lucrurile nu se puteau misca in directie financiar profitabila, diavolul (cine altcineva?) si-a bagat coada. In locul micilor trupe de artisti ce traiesc impreuna, cinta impreuna, beau impreuna, merg la bordel tot impreuna si uneori cultiva impreuna aceeasi tarina, showbiz-ul a impus un soi de super-grupuri ce nici macar nu imprima totdeauna impreuna. Deoarece tehnica permite, partitura vreunui chitarist, ori vocile de background sau chiar clapele de coloratura pot fi imprimate separat, la Londra, New York, Los Angeles ori Dublin. Mai pastreaza, mai genereaza atmosfera bluesy discuri precum cel mentionat si premiat (nu mai zic vindut, ca e multi-platinat!)? Poate show-bluesy!
Raspunsul lui Buddy Guy la intrebarea mea e (pe) recentul Living Proof – 74 Years Old, 2010 (Silvertone). Perfect blues(how)menar!