N-am nici o indoiala si nu ezit vreodata sa dau ca exemplu perfect al simbiozei om – tehnologie, specifice ultimului sfert de veac XX, muzica editata de “brandul” german, cu sprijin esential oferit de englezi (nu intru aci in detaliile showbiz). Au ramas inegalabile, si-au intrat in legenda, titluri TD precum Alpha Centauri, Phaedra, Ricochet, Stratosphear, Hyperborea, Force Majeure, Sorcerer, Tangram, plus vreo citeva concerte, inovatoare prin instrumentarul folosit (dulapuri cu sintetizatoare, sequencere si magnetofoane), inedite prin locatie (Catedrala din Coventry, Varsovia, Berlinul de Est). Trioul Froese – Chris Franke – Peter Baumann va ramine pentru multa vreme si pentru destui “urmasi” drept etalon al muzicii progresive, electronice, ambientale, directie foarte bine reprezentata actualmente pe piata. Dar cind piata decide…
Nu i se poate cere unui artist sa elaboreze capodopere anual, nici sa inoveze la fiecare titlu. Daca mare parte dintre rockerii pur-singe, gen Rolling Stones ori AC/DC, pot sa faca acelasi lucru mereu, stiind ca un disc se tine intr-un hit si se sustine printr-un turneu, nu la fel se petrec lucrurile in zona rockului progresiv. Aici asteptarile fanilor devotati sint mari, auditoriul poseda un nivel cultural ridicat, exigenta nu-i un moft de snobi, ci o stare naturala a inteligentei. Au fost putine trupe cu simtul autocritic functional si constiinta estetica la zi. Pentru ca nu-i totul sa fii la curent cu ultimele cuceriri ale tehnicii si sa le utilizezi in studio ca sa te chemi muzician progresiv. Nici nu merge sa aplici aceeasi schema compozitionala, cu minime variatiuni coloristice si digresiuni armonice. Sau, se poate, dar sa n-ai pretentia ca faci altceva decit o meserie pentru care esti, fara dubiu, dotat, chiar daca stii sa vinzi rezultatul muncii tale in asa fel incit sa para o surpriza. Ma indoiesc serios ca Edgar Froese, olimpian prin atitudinea afisata in lume, se preocupa de asemenea maruntisuri. La urma urmelor, de ce-ar face-o? Compozitorul Froese, bine cotat ca specialist in muzica de film, are comenzi destule, numele Tangerine Dream genereaza profit, arhivele gem de inregistrari inca nemasterizate, spectacolele – cum este si cel din Olanda – au public fidel… Asadar, un artist de succes, care se regaleaza romantic (filmat) pe plajele Marii Nordului (sau unde or fi ele), cu laptopul si claviatura pe genunchi, culegind inspiratia din aer pentru vreo noua piesa. Mai degraba o noua demonstratie, as zice, de incontinenta muzicala.
“Vinovat” e concertul. Unde compozitiile, nu fara a fi atractive pe unele portiuni, devin monotone si plictisitoare dincolo de-o limita greu de precizat. Punerea in scena e stupida. In prim-plan se afla Froese, claparul Thorsten Quaeschning si chitaristul Bernhard Beibl. Cele doua femei, atragatoare – Iris Camaa, percutie, si Linda Spa, flaut, sax, clape – au locuri in spate, anevoie de vazut din sala. Citeva monitoare afiseaza interfata aceluiasi software pe toata durata concertului. Greu de priceput prezenta lor acolo. Pe DVD imaginea combina secvente live cu grafica CGI, in exces de efect edge glow.
Dar muzica lui Edgar Froese nu-i de ascultat oricind, ci doar in zilele cetoase si umede ale iernii…