La Frankfurt? La Paris? La Berlin? La New York? Ar trebui sa fim ubicui ca sa avem in buzunar reteta subiectelor universale contemporane, dar nu iti iei subiectul viitorului roman ca un produs de pe raftul supermarketului. Te inspiri dintr-un fapt divers ori din relatarea altcuiva, daca raspunde unor obsesii proprii, si, oricum, il modifici scriind: mi s-a intimplat si mie la Intilnirea.
Nu exista retete, am cazut de acord cu Alexandre Fillon, unul dintre jurnalistii francezi veniti in acest weekend sa ii intilneasca pe scriitorii romani invitati la “Les Belles Etrangeres” (el scrie in “Lire”, “Hebdo”). In contextul literaturii franceze de azi, care i se parea destul de nombrilista, il aprecia pe Houellebecq, despre care tocmai scrisese in “Lire”, dar nu si ultimul roman al acestuia, nu si campania publicitara enorma declansata de grupul de presa care il publicase. (Comentariile aparute la noi mi-au parut prizonierele spectacolului publicitar, considerat “dezgustator” de multe voci din Franta). Alexandre Fillon vazuse in librariile noastre rapiditatea cu care se traduc bestseller-urile, dar era ingrijorat chiar de uniformitatea lecturilor de masa. Aceleasi carti se citesc in acelasi timp la Bucuresti, Paris sau Madrid, desi “La rentree” varsa in Franta 700 de romane pe care librarii nu mai gasesc unde sa le aseze! Ii placeau, ca si mie, Phillip Roth, Vargas Llosa, Joyce Carol Oates si mi-a vorbit despre o reintoarcere a atentiei catre “le nouveau roman”, abandonat de generatia lui. (Cit de bine stam, atunci, de fapt, cu traducerile daca avem toate cartile lui Frederic Beigbeder, dar nici una de Claude Simon, laureat al Premiului Nobel?) Era interesat de scrierile lui Norman Manea si le astepta sa apara la Editura Seuil, pentru ca un coleg de profesiune ii citise Intoarcerea huliganului in versiunea engleza si ii transmisese entuziasmul sau. (Raspunsurile criticilor nostri nu luau in calcul importanta editurilor unde au fost publicati scriitorii romani si nici ecoul avut de cartile lor; acestea sint elemente care intra in “cota” autorului.) M-a mai intrebat despre Mircea Cartarescu si felul in care il percepe publicul roman, ii citise cartile deja aparute in Franta.
Literatura se face in singuratate
In aceeasi zi am stat de vorba si cu Clemence Boulouque (scrie la “Figaro Litteraire”). Incepuse Dimineata pierduta, pe care o avea in “epreuves” (la 13 octombrie va fi trimisa de la Gallimard in librarii), si mi-a spus, spre surprinderea mea, ca era interesata atit de personajul meu bucurestean, cit si de inevitabila informatie despre istoria Romaniei continuta in carte.
In Franta mi s-a spus ca scriitori care au publicat pina in ‘89 (de la Paul Goma pina la Alexandru Papilian sau Bujor Nedelcovici) nu i-au mai interesat pe editori dupa caderea Cortinei de Fier. Dar n-a mai interesat societatea comunista sau felul in care era “tratat” subiectul? Marele succes al scriitorilor rusi, veniti cu tematica si personaje autohtone, la Salonul de Carte de la Paris din acest an lasa, dupa parerea mea, discutia deschisa. Cred, ca si Costi Rogozanu, ca ceea ce asteptam este “o voce, o atitudine noua, formata complet in noile realitati” despre temele deja istorice (Revolutia, Securitatea), altminteri tocite de presa.
Literatura se face in singuratate, doar viata literara se poate (eventual) asalta in grup. Profesorul de literatura preda lectia despre optzecisti, dar cititorul il va cauta in librarii pe Mircea Cartarescu, cu al sau De ce iubim femeile. “Valul scriitorilor tineri” – e o expresie care nu imi spune nimic: imi poate spune cartea unuia sau a altuia dintre ei, daca imi ramine in minte dupa lectura.