In ce priveste “mainstream”-ul literar, vad doua raspunsuri la intrebarea de la inceput. Sint – intii – perioadele mai indepartate, de pina la modernitate sau din primele ei etape, in care productia literara e mai restrinsa si mai omogena, provenind din cercuri care impun normele (saloane, cenacluri, “capitale culturale”). Contaminarile de acest fel, pe care le putem considera “naturale”, de vreme ce decurg din frecventarea acelorasi spatii asa-zicind “centrale”, nu mai sint posibile de vreo suta de ani incoace, pe o piata literara care a crescut enorm, diversificindu-se ilimitat. Nu inseamna ca dispar recurentele (mereu trebuie spus ca nu numai tematice, situatia fiind asemanatoare la toate nivelurile textului), doar ca ele depind de alte surse si – mai ales – resurse: exista grupari si miscari care dau tonul, insa ele sint acum sustinute obligatoriu de mecanismele promovarii. Asa se ajunge la moda si la iradieri (inclusiv) tematice, cu foarte intinsa raza de actiune, ipostaza – am putea spune – a “globalizarii” cea de toate felurile. Fata cealalta a fenomenului e multiplicarea specificitatilor locale, nationale sau la scara si mai mica, pina la cea a grupurilor practic lipsite de expunere, incit n-au cum sa-si impuna formulele si sa le transfere altora.
Pornind de la acest model teoretic, exemplificarile romanesti sint la indemina. Daca privim – bunaoara – spre jumatatea a doua a secolului trecut, distingem imediat tematicile de import, descinse si la noi pe filierele modelor internationale, de la cea a “noului roman” francez la fantasticul sud-american sau la dezvaluirea adevarului despre Gulagul comunist. Specifica – in schimb – a fost tema “obsedantului deceniu”, motivata de evolutiile interne ale sistemului de la noi.
Scriitorul roman de azi are la dispozitie o gama diversa de carti de pe toate meridianele
Astazi? Greu de spus daca prozatorii romani au teme predilecte si, daca da, care sint ele. Spectrul e larg, fiecare scrie despre ce crede de cuviinta. Micile noastre mode locale, cum ar fi noile spiritualisme postcomuniste (teme religioase, mistice, ocultisme etc.) sau sexualitatile mai “curajoase”, au fost frecventate de prea putini autori pentru a le da mare atentie. Remarc redescoperirea in ultimii ani a experientei directe, a “cotidienismului”, a limbajelor argotice si a poeticii simturilor, reinventare – de fapt – a unei roti care se invirte cu spor pe meleagurile noastre din anii ‘80 incoace, in proza postmoderna inaugurata de un Mircea Nedelciu (inadecvat numita “textualista”; in realitate, e “autenticista”). Vezi linia de continuitate pe care o schiteaza – de pilda – textele “urmasului” Sorin Stoica fata de “inaintasul” Nedelciu.
De fapt si de fapt, asistam la o dispersie tematica intru totul “sincrona” cu cea de pretutindeni. Sigur ca avem si noi mimeticii nostri, cum si-i au toate culturile, cei care copiaza venind la oarecare distanta de cei copiati. Pe de alta parte, ritmul din ce in ce mai rapid al traducerilor din ultimii ani, inclusiv al multor titluri de succes recent pe pietele occidentale, a facut ca distanta dintre modelele internationale si replicile lor autohtone sa se micsoreze. Alt efect e disparitia aurei de exceptionalitate care-i inconjura pe autorii straini. Daca vrea sa stie ce se mai poarta prin lume, scriitorul roman de azi are la dispozitie o gama diversa si proaspata de carti noi de pe toate meridianele, la care se raporteaza firesc, manifestindu-si dezinhibat preferintele si preluind sau nu formulele si temele la moda.
Nu vad – asadar – motive de realimentare a traditionalelor noastre complexe, conform carora am suferi vesnic de grave “decalaje”. Poate ca ramine valabila doar constatarea ca prozatorii romani, cu exceptii rare, au o fantezie limitata, o putere de inventie mediocra. Din perspectiva unei analize tematice, atare carenta e grava. Din fericire, in literatura – se stie – conteaza mai mult cum decit despre ce scrii: un subiect aparent nesemnificativ poate produce o capodopera, in timp ce o nemaipomenita verva narativa nu duce nicaieri daca autorul n-are talent. Marea proza e mare prin viziune, profunzime, miza existentiala si estetica.
Cum stam la aceste din urma capitole? Ma tem ca mai putin roz decit la inventivitatea tematica – si, vai!, nu de ieri, de azi…